Limbajul copilăriei și pedagogia bîtei

Un studiu al organizației “Salvați Copiii” arată că unul din trei părinți români și-a bătut copilul în ultimul an. Violența asupra copiilor nu se rezumă însă doar la bătaie. Mulți părinți își pedepsesc copiii prin amenințări verbale violente, îi încuie în cameră, nu le dau să mănînce, îi “fac de rîs” în public. Toate aceste pedepse se răsfrîng în mod dramatic asupra dezvoltării fizice și psihice a copiilor.

Dacă toată viața adultului e o ispășire a copilăriei, nu trebuie să ne mirăm că atîția tineri, deși au trăit în condiții materiale decente, eșuează în a-și deschide și urma un drum în viață. Lipsa de afectivitate, de înțelegere, de prietenie din timpul copilăriei îl va face pe viitorul adult neîncrezător în el însuși și în cei din jurul său, suspicios, răzvrătit social, agresiv.

Pentru că nu înțelegem limbajul copilăriei, tradus în prospețimea cuvintelor, în insolitul întrebărilor și curiozităților pe care ni le transmit, noi de fapt de cele mai multe ori nu stăm de vorbă cu copiii noștri, ci le impunem rețete de comportament și de viață încă de la vîrstele cele mai fragede. Modelele sîntem noi și copiii trebuie să ne urmeze, să “învețe din experiența noastră de viață.”

O situaţie aparte o reprezintă acei copii ai căror părinţi muncesc în străinătate. Lăsaţi în grija rudelor, unii dintre ei suferă de depresii, sînt necomunicativi sau agresivi. Le lipseşte afectivitatea, iar școala nu suplineşte nici ea această lipsă, învăţămîntul nostru fiind axat în general pe acumularea de cunoştinţe, fără să acorde atenţie laturii afective a elevului. Copiii care greșesc sînt pedepsiți și aici, ca și acasă, uneori chiar prin bătaie, mai ales în unele școli din mediul rural.

Cazuri de elevi bătuți de învățători sau profesori au fost prezentate de presă, însă ele sînt mult mai multe. Copiii ascund de regulă părinților că au fost pedepsiți în felul acesta de profesorii lor, de teama de a nu fi apoi ținuți tot timpul sub vizor, scoși zilnic la tablă, hărțuiți. Acceptă abuzul fizic și tăinuiesc nedreptatea, acumulînd de mici frustrări care vor răbufni mai tîrziu.

Deși avem legi care sancționează violența adulților împotriva copiilor, deși avem o instituție care are menirea să apere drepturile copiilor (Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului), cazurile de violență asupra copiilor rămîn de cele mai multe ori necunoscute și nesancționate. Adulții care asistă la astfel de violențe au datoria să sesizeze autoritățile, dar nu o fac, nu se “amestecă” în familiile unde se petrec astfel de abuzuri, pentru că își spun că părinții sînt suverani, știu ei mai bine prin ce metode își strunesc copiii.

“Sînt o persoană cu drepturi și responsabilități și am dreptul să fiu tratat ca atare; am dreptul să fiu luat în serios și să fac greșeli”, scrie în Convenția ONU cu privire la drepturile copilului. Noi avem însă o mentalitate a sancțiunii, a pedepsei, aplicăm copiilor noștri pedagogia bîtei, la propriu și la figurat. Sigur că nu generalizez, însă mulți părinți suferă de autosuficiență în ceea ce privește creșterea copilului. Nu apelează la psiholog sau la alte persoane specializate atunci cînd se află în dificultate, cînd “nu se mai pot înțelege” cu copiii lor.

Atîta timp cît nu vom căuta în noi să recuperăm limbajul copilăriei, vom rămîne tributari pedagogiei bîtei pe care o vom aplica metodic copiilor noștri.