Liderii de la Bucureşti nu par scandalizaţi de spionajul NSA

Deputata europeană Renate Weber afirma recent că NSA a supravegheat cu siguranţă convorbirile telefonice din România dacă a avut interesul acesta. Odată cu dezvăluirile lui Edward Snowden nu mai e nicio îndoială că agenţia americană are această posibilitate tehnică. De altfel au apărut suspiciuni dintre cele mai grave privind spionarea unor mari capitale europene cum ar fi Parisul sau Berlinul. Episodul clarificărilor cerute de cancelarul Angela Merkel ne arată deja că nu mai vorbim de speculaţii senzaţionaliste, ci de realităţi politice, chiar dacă parţial dezminţite. Purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Jay Carney, a declarat că în cursul conversaţiei avute cu cancelarul Germaniei, preşedintele Barack Obama a dat asigurări că Statele Unite ”Nu urmăresc şi nu vor urmări convorbirile telefonice ale cancelarului”. S-a remarcat însă, pe bună dreptate, că asemenea interceptări ar fi putut avea loc în trecut. Dar faptul cel mai important este că asemenea interceptări sunt posibile. Nimeni nu mai poate avea o absolută încredere, căci un lucru care se poate întâmpla se va întâmpla mai devreme sau mai târziu. Iar faptul că se ştie că se va întâmpla poate fi instrumentalizat în toate chipurile posibile. Nici cei care ascultă nu vor putea fi siguri de aici înainte că ceea ce aud este autentic.

În orice caz, pentru România problema nu se pune exact în aceiaşi termeni ca în Germania. Dacă liderii politici de la Berlin vorbesc despre încredere şi autonomie de judecată cerând SUA să nu adopte o postură de superioritate tutelară, în România e vorba mai curând de cu totul altceva. Liderii de la Bucureşti care au ambiţia şi capacitatea reală de a exercita puterea locală ar putea vedea în monitorizarea NSA o confirmare a propriei importanţe. Iată de ce niciun lider nu a părut să fie scandalizat de dezvăluirile lui Snowden. Unii ar avea poate motive de îngrijorare, dar în general atenţia Americii este de natură să măgulească.

Presa românească mainstream nu pare nici ea scandalizată peste măsură, căci aici în România curentul principal nu pretinde liderilor politici sau oamenilor de reflecţie să gândească ei înşişi problemele lumii şi să dialogheze de la egal la egal cu interlocutorii lor din lumea largă, ci pur şi simplu să se pună de acord cu alţii. Există în istoria politică şi culturală românească şi un concept mai rafinat aşa numitul ”sincronism” (E. Lovinescu) care conţine şi tipul acesta de raportare subalternă. Sincronismul ca orientare exclude autonomia gândirii şi uneori chiar o condamnă aşezând-o uneori abuziv în categoria naţionalismelor înguste.

În contextul acestei mentalităţi predominant sincroniste, supravegherea NSA ca posibilitate (căci nu ştim dacă s-a produs vreodată) nu lezează cu adevărat căci liderii politici din România aspiră, dimpotrivă, să se ”dezvăluie” în ochii serviciilor americane într-o lumină favorabilă. Ei speră poate să fie spionaţi, căci vor putea compensa astfel prin poziţiile lor neoficiale şi, aparent, private lipsa lor de credibilitate publică. Politicienii români nu se scandalizează că le sunt ascultate telefoanele fie pentru că, din cauza duplicităţii lor, nu le dă mîna să protesteze, fie pentru că sunt angajaţi într-o operaţiune de seducţie.