Etic şi politic în societatea informaţională

A ajuns, hotărât lucru, să se confunde lesne cu profesia cea mai veche, îmi spun, auzindu-l pe şeful diplomaţiei americane, Kerry, propunând negocieri, vai, cu un preşedinte sirian precum Assad. Căci e notoriu că liderul de la Damasc îşi confundă funcţia prezidenţială cu îndeletnicirea unui măcelar tăind zilnic nu ciosvârte, ci oameni şi copii. Da, cunosc obiecţiile mai-ştiutorilor. Cum să învingi o oaste teroristă chiar mai însetată de sânge decât dictatorul de la Damasc, cum este ISIS, fără ajutorul lui Assad? Şi apoi să fi uitat eu de marele principe, de Machiavelli?

Să fi uitat că şi când nu e tocmai „curvă”, sfera politică nu poate în nici un caz să fie congruentă cu morala? Că una e sfera conştiinţei, cu normele ei acceptate de comportament şi binele, definit individual, cu totul alta arta posibilului, ce cuprinde economia, administraţia, securitatea, diplomaţia şi vizează binele, utilul, recomandabilul unei cetăţi întregi?

Fanatismul omului de bine

Nu, n-am uitat de limitele celor două tărâmuri. Cum n-am uitat că extremiştii, fie ei nazişti, sau comunişti, ori islamişti nu realizează că iscă răul, ci sunt convinşi că ar fi „eroi” dacă-şi impun, cu zel fatal, concepţiile „morale” proprii; că fanatismul eticist al aşa-zişilor oameni „de bine” e moartea potenţială a oricărei politici şi rezonabile şi democratice; şi că finalul fanatismului e sinuciderea, e catastrofa.

Puţini ştiu, că acum exact şapte decenii, naziştii (chipurile mari patrioţi) şi-au bombardat şi patria cu arma secretă, V2, lansând rachete spre podul de la Remagen spre a împiedica înaintarea anglo-americanilor. A celor ce aveau să salveze Germania şi de totalitarism sovietic. În fine, n-am uitat că ţările, creştine chiar, nu pot întoarce, cum scrie Fritz Hinz trimiţând la predica de pe munte, obrazul celălalt, ci, „si vis pacem, para bellum”, au a se pregăti de război dacă nu-s iresponsabili şi vor realmente să-l evite.

Dar şi această vrere e morală. Concomitent, Churchill şi finalul fericit al tragediei indicibile a celui de-al Doilea Război Mondial ne demonstrează că, în momentele cele mai grele, în politică are câştig de cauză claritatea morală. Or, postmodernitatea o tulbură, chinuindu-ne, ca un făcut, cu varii conflicte etice. Avem o tonă de probleme legate de biologia contemporană, de riscurile şi de şansele pe care le deschid globalizarea şi noua tehnologie, bată-le vina. De pildă: Cum ne iubim când stăm la Tokio, Deva sau New York? Pe Facebook? Cum facem copii în era clonărilor?

O tonă de dileme

E eprubeta ok? Când e ok? E în regulă avortul? Sau poate-i un asasinat? Când începe omul să fie om? Ca făt? Odată oul fecundat? Sau doar din clipa în care s-a născut? Este corect să dăm o mână de ajutor celor ce nu vor să mai fie? Poate pentru că nu mai suportă dureri feroce şi o maladie incurabilă?

Luată cu Ponta şi ale sale guverne preacinstite, societatea românească suferă de restanţe regretabile în efortul de a chibzui îndeajuns asupra acestor chestiuni majore. Răstimp în care demonilor noi li se adaugă străvechi prejudecăţi. Fiindcă nimic, în afară de lenea de a gândi, nu se compară cu inerţia moravurilor noastre. Dacă prejudecăţi avem, cine să ni le mai scoată din cap? Aparent intratabile se arată, în această categorie, îndeosebi clişeele antisemite şi antiamericanismul.

Răul mai mic, sau răul răului

Ultimul a potenţat enervarea iscată multor germani de spionajul anglo-american practicat graţie permeabilităţii internetului şi telecomunicaţiilor. Sentinţe contradictorii adoptate la nivel european au alimentat la rândul lor controverse aprig purtate şi în România, unde CCR a blocat directiva Big Brother, privind retenţia preventivă şi stocarea de date. Interminabile dispute pe acest subiect au avut loc şi în Germania. După ce au dat ani la rând din colţ în colţ, nevrând nici să expună statul pericolelor teroriste, dar nici să supere stânga pură şi dură, care, politic corect, nici să audă nu vrea de retenţia informaţiilor, social-democraţii germani s-au convertit mai nou.

De vreme ce sunt la putere, iar pericolul terorismului de la Paris ori Copenhaga s-a reivit ascuţit în vestul Europei, au început şi ei să o accepte condiţionat. Astfel, ar urma ca datele să poată fi reţinute, în Germania, dacă există riscul unor fărădelegi grave, dar numai sub rezerva unei autorizări judecătoreşti şi doar dacă se ţine cont de drepturile de confidenţialitate speciale ale medicilor, avocaţilor şi ziariştilor.

Or, numai cine nu vrea nu e azi „doctor”. Mai greu pare să scapi de titlul obţinut prin fals, decât să-l furi prin plagiat. Şi doar cine refuză să-şi spună jurnalist în epoci de selfie şi de twitter practică azi altă meserie. Cât despre avocatură, ea riscă de mult să înceteze să fie o profesiune onorabilă. Cine-i împiedică pe teroriştii islamişti să plece în Orient, să se dea jos de pe cămilă şi să obţină o licenţă de jurist în vreun emirat sau sultanat uitat de lume?

Decizia vieţii

Dar este oare etic să ne înăsprim legislaţiile, periclitându-ne deschiderea şi ordinea democratică din cauza unui alt rău, totalitar? Nu-i dăm putere "totală" unui „Mare Frate” spre a ne apăra de alt Big Brother? Nu le oferim astfel, victoria, teroriştilor? Chestiunea e complexă, certitudinea şi un răspuns tranşant par imposibile.

Dar bunul simţ şi dragostea de oameni ne cer stocarea datelor. Ar fi, desigur potenţial, un rău vremelnic. De cealaltă parte s-ar căsca riscul aneantizării reale, nu virtuale, de către terorismul, poate, nuclear. Ni-l asumăm?

Nu avem cum, dacă, altfel decât Stalin, cel descris de colegul său de şcoală, Iosif Iremaşvili, reluat de Robert Conquest în cartea sa despre tiran, suntem capabili să ne fie milă de om şi animal. Dacă, în cea mai importantă decizie pe care o avem de adoptat în viaţă, ne hotărâm, cum ne-ar propune Erich Fromm, că lumea (pe care ne-a dăruit-o bunul D-zeu) e, totuşi, bună; că n-o vrem nimicită; că dragostea nu-i de vânzare întotdeauna; că are sens să ne "iubim aproapele ca pe noi înşine". Şi că această poruncă trebuie să se aplice şi naţional, dar şi global.

N-o fi ea congruentă cu morala, dar nici imorală nu poate fi o politică inteligentă. E timpul să ne testăm politicienii şi în funcţie de altruismul lor.