1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Israelul, americanii şi bomba

Petre M. Iancu4 martie 2015

Un discurs rostit marţi în SUA stârneşte pasiuni rare. Viforul iscat evocă intensitatea urii însoţindu-i pe evrei de-a lungul unui periplu, căruia, din cauza ei, unii încearcă, încă, să-i pună capăt printr-un genocid.

https://p.dw.com/p/1Ekqq
Beniamin Netanyahu rostindu-şi la 3 martie 2015 cel de-al treila discurs în faţa Congresului american
Beniamin Netanyahu rostindu-şi la 3 martie 2015 cel de-al treila discurs în faţa Congresului americanImagine: Getty Images/W. McNamee

Evreii n-au de furcă doar cu un antisemitism latent, ori virulent, de tipul celui manifestat în atentatele de la Paris şi Copenhaga, ci şi, recurent ca febra, cu unul "eliminatoriu", după cum l-a calificat istoricul Daniel Goldhagen. Credincioşii mozaici au trecut prin mai multe experienţe genocidare decât alte naţiuni. Ultima s-a încheiat acum şapte decenii. Israelienii au extras din ea concluzii diferite de ale altor naţiuni, cu o memorie mai puţin antrenată.

Joi, evreii celebrează Purimul, care comemorează un proiect de Holocaust mai vechi, eşuat, potrivit legendei, în Persia antică. În ajunul sărbătorii, premierul israelian Beniamin Netanyahu a lansat la Washington un avertisment pe cât de răsunător, pe atât de controversat, privind posibila actualizare a acelei tentative, de către o Persie de acestă dată modernă, profitând de un acord lacunar cu vestul, perdant conceput şi rău negociat. Unul care i-ar da şansa de a-şi procura arme atomice şi de a le îndrepta contra Israelului şi a lumii libere.

Pregătit de puterile cu drept de veto în Consiliul de Securitate ONU şi de germani, acordul ar conţine, potrivit Ierusalimului, concesii prea ample şi pernicioase. Departe de a împiedica fabricarea bombei, el ar facilita-o, amplificând riscurile, în loc să le reducă. Deşi elogiat de premierul israelian în debutul cuvântării sale, preşedintele SUA s-a simţit vexat. Prezenţa lui Netanyahu în Congres la invitaţia opoziţiei conservatoare, republicane, dominând forul legislativ american, nu şi a administraţiei sale n-avea cum să-i fie pe plac. Ca democrat şi lider de stânga, iritat puternic de ropotele de aplauze obţinute în Congres de un demnitar străin primit ca şi cum ar fi preşedintele american, Obama s-a grăbit să dezavueze semnalul de alarmă lansat de premierul statului evreu. Care, potrivit preşedintelui, n-ar avea în tolbă un proiect alternativ viabil şi ar miza pe confruntare.

În fapt, Netanyahu a precizat că nu vrea un război, ci un acord mai bun. Dar în Europa, e legiune numărul celor ce-i dau dreptate lui Obama fără să-l fi ascultat, ori înţeles cu adevărat pe liderul israelian. În SUA şi în Israel părerile sunt împărţite, într-o fază în care, mai mult decât oricând, ar fi nevoie de unitate spre a se face faţă provocărilor date. Or, în timp ce raporturile americano-israeliene se apropie vertiginos de un moment al adevărului inimaginabil cu doar câţiva ani în urmă, reacţiile stârnite de alocuţiunea lui Netanyahu reflectă dificultăţile majore care confruntă lumea liberă în efortul depistării unor replici adecvate la conflictele globale. Proiectul genocidal, iranian, nu alimentează decât unul dintre ele. În loc să descâlcească acest ghem, nu puţini comentatori, mânaţi de agende îndoielnice, dezinformează ori complică problemele care-l compun, amestecând nejustificat planurile şi chestiunile.

Lecturi diferite ale unei istorii sângeroase

Că Beniamin Netanyahu e un orator talentat şi a rostit în Congres un discurs retoric strălucit e de acord multă lume. Cert e, de asemenea, că a traversat un ceas astral, de vreme ce doar Churchill s-a mai bucurat cândva de cinstea imensă de a fi invitat de reprezentanţii aleşi ai poporului american să le vorbească de trei ori la rând.

În fine, tactic, e sigur că a marcat cu discursul său puncte importante în campania electorală israeliană, pe care liderul de la Ierusalim vrea, evident, s-o încheie, peste două săptămâni, cu o victorie concludentă în alegeri. Căci a izbutit să readucă în prim-plan securitatea, obturând alte subiecte, bomba atomică iraniană fiind o temă prioritară pentru un electorat, care a extras din Holocaust o lecţie clară. Şi-anume că e inadmisibil să se ignore şi să nu se ia în serios ameninţările cu genocidul ale celor care, ca Hitler, ori, mai nou, ca liderii iranieni, anunţă şi repetă până la saţietate că vor să lichideze ori "să şteargă de pe hartă" poporul evreu.

Carenţe cruciale

Dar, dincolo de aspectele istorice şi cele tactice, politicianiste, ale unei alocuţiuni briliante care, în mod cert, a adâncit regretabil polarizarea internă americană şi evreiască, fiind, deci, problematică din unghi strategic pentru un stat evreu izolat, care mai are încă multă nevoie de susţinerea bipartizană a SUA, se pune altă întrebare. Cine are, de fapt, tehnic, dreptate? E acordul proiectat cu Iranul chiar atât de plin de neajunsuri, încât să fie preferabil să lipsească, aşa cum susţine premierul israelian?

Conform înţelegerii ar urma să fie îngheţat actualul program nuclear persan. S-ar prezerva însă, intact, în numele unui prezumtiv "pragmatism", în următorii zece ani, tot ceea ce, sfidând Comunitatea Internaţională, republica islamică a obţinut în materie de know-how nuclear. S-ar menţine centrifugele şi capacităţile de îmbogăţire a uraniului. În răstimp de un an după expirarea ei, Iranul şi-ar putea confecţiona bomba. Or, carenţa cheie nu e doar că li s-a solicitat prea puţin ayatolahilor.

Fapt e că, la o judecată chibzuită nu se prea poate avea încredere în ei, de vreme ce nişte fanatici religioşi nu pot fi consideraţi parteneri de negocieri raţionali, cum erau duşmanii sovietici ai occidentului. Apoi, deşi Iranul a minţit sistematic lumea, timp de un deceniu şi jumătate, escamotându-şi programul nuclear elaborat la adăpost de mecanismele de control ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, Casa Albă cere, iraţional, să li se dea crezare mincinoşilor. Care, în plus, finanţează, vai, activităţi teroriste islamiste mai peste tot în lume.

În consecinţă, cât de verificabil ar fi realmente un proxim acord? În această privinţă scepticismul experţilor familiarizaţi cu detaliile tehnice ale chestiunii e aproape unanim. Încât, prea preocupat de criza ucraineană şi extenuat de manifestările cotidiene de barbarie teroristă sunită, prea dornic ca Teheranul să ajute la lichidarea ameninţării ISIS, vestul pare să fi admis să i se adoarmă vigilenţa. Fiindcă, în setea sa de succese politice, administraţia Obama a acceptat să înmoaie perceptibil sancţiunile, renunţând la impactul lor benefic, fără ca Teheranul să fi fost silit, în contrapartidă, să facă vreo concesie serioasă.

Gâlceava aliaţilor

Privit din acest unghi, atacul frontal lansat la Washington împotriva unui acord prea dubios nu e lipsit de orice noimă. Dar a meritat oare să fie lansat? N-a bruscat el prea rău şi pe deasupra inutil executivul american, nu l-a provocat, după cum s-a exprimat consiliera de securitate a preşedintelui, Susan Rice, deteriorând temeiul relaţiilor bilaterale, ceea ce, potrivit adepţilor lui Obama, ar pune în pericol statul evreu mai acut decât ar putea vreodată Iranul?

Realitatea e mai nuanţată. Alianţa americano-israeliană e mai solidă decât se crede îndeobşte, chiar dacă ambele administraţii au supus-o unui test excesiv de dur. Pericolul e însă prea mare ca să poată fi trecut sub tăcere. El nu vizează doar statul evreu, ci şi lumea arabă, occidentul, Comunitatea Internaţională.

În context, a echivala, propagandistic, riscul unei bombe iraniene cu cel al arsenalului israelian e absurd. Căci statul evreu e o democraţie condusă de lideri rezonabili, care, spre deosebire de fundamentaliştii islamici, n-a ameninţat naţiuni străine cu genocidul.

E posibil ca teama israelienilor de islamiştii iranieni să fie exagerată. Dar nu trece oare paza bună primejdia cea rea? Din acest punct de vedere politica externă americană a ultimilor ani s-a vădit problematică nu doar faţă de aliaţii SUA.

Obama, se ştie, n-a recoltat până-n prezent decât o lungă serie de insuccese politice externe dezastruoase, cu băile de sânge aferente. Îşi doreşte mult un triumf diplomatic cât mai consistent. Dar, căutându-l cu lumânarea, e în pericol mare să-şi mai vâre un autogol, sub forma unui amplu fiasco iranian. Unul, însă, care ar putea costa America şi lumea net mai scump decât orice alte calamităţi prealabile.