Ipoteza monarhică

Fostul premier Călin Popescu Tăriceanu a readus în discuţie ipoteza monarhică. "Eu aş opta pentru monarhie - a spus el la un post de televiziune - pentru că eu cred că monarhia ne-ar aduce mari avantaje în plan intern şi în plan extern, enorm de multe avantaje”.

Ideea restaurării monarhiei revine mereu în momente aniversare şi mai ales în clipe de descurajare. Astăzi o largă majoritate năzuieşte să înlăture regimul preşedintelui Traian Băsescu, dar cu toate acestea nu are un orizont mai clar şi nicio speranţă definită de viitor. USL a dat de înţeles că va stopa politica austerităţii, dar a evitat să promită o nouă şi imediată perioadă de prosperitate, iar, de la începutul crizei integrarea europeană şi-a pierdut şi ea o bună parte din puterea de seducţie.

Nu e de mirare, de aceea, că speranţele de viitor sunt plasate, adesea, dincolo de politica obişnuită, într-o reformulare radicală şi într-o întoarcere la originile democraţiei româneşti. ”Anul trecut, văzându-l pe Regele Mihai în Parlament, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, a dat impresia unui adevărat om de stat”, a mai spus, elocvent, Călin Popescu Tăriceanu.

Dar, ca de fiecare dată, reeditarea ideii monarhice se loveşte de un obstacol. În spiritul public românesc nu este întipărită adânc engrama întoarcerii ciclice, cu toate că ar exista premise în tradiţia sa intelectuală. Dimpotrivă, progresul liniar cultivat de ideologia emancipării naţionale şi apoi de marxişti-leninişti s-a impus ca imagine dominantă. Multora, întoarcerea li se pare un regres.

Când fostul preşedinte Iliescu prezenta monarhia ca pe o restaurare a unui trecut întunecat, nu avea nevoie de multe argumente ca să convingă. Aceeaşi neînţelegere a împiedicat reevaluarea Constituţiei din 1923, deşi o parte din soluţiile ei erau mai moderne decât apăreau la prima vedere. Iată de ce este posibil ca soluţia monarhică să nu fie luată în serios decât într-un moment de criză puternică şi într-o situaţie de surescitare fără precedent. Dar este acesta momentul potrivit? Se află România în situaţia în care să descopere că viitorul trece, în mod necesar, printr-o reevaluare a trecutului?

E greu de spus, deşi anumite indicii există. USL pare o forţă considerabilă, dar ea nu propune cu adevărat un proiect de viitor, ci mai curând o formă de terapie politică pe termen scurt. Ce va urma după aceea rămâne neclar şi chiar dacă mulţi îşi doresc să elimine regimul Băsescu, nu au încredere că USL ar putea reinventa cu adevărat politica românească. Se manifestă cu siguranţă o mare criză de leadership care alimentează astăzi pledoaria pentru abandonarea totală a suveranităţii. Aşa cum arăta un cunoscut comentator, federalizarea europeană „ne-ar scuti de incompetenţa cronică a politicienilor români. Vom fi în situaţia să avem un personal politic dictat, care ne-ar introduce în regulile europene generale şi în cadrul unui sistem de guvernare european. Oricum nu mai aveam nicio idee a inovaţiei strategice în politica internă”. (Emil Hurezeanu)

Există un sentiment de exasperare în această argumentaţie, care dă de înţeles că nu mai întrevede nicio posibilitate ca România să-şi regăsească integral capacitatea de autoguvernare.

Probabil că această ţară se găseşte cu adevărat la o răscruce a istorie sale. Dacă va continua pe calea politicilor înguste şi lipsite de viziune, clasa politică nu va avea de ales şi va fi nevoită, în mod discret, să-şi cedeze total prerogativa de a gândi autonom. Singura cale de a evita această evoluţie este transformarea fără precedent a vieţii publice interne aşa cum ar fi, de exemplu, reinstaurarea monarhiei şi înnoirea întregului mod de a face politică. Monarhia aşa cum a sugerat Călin Popescu Tăriceanu, ar avea avantajul de a îmbina nevoia de autoguvernare cu capacitatea de sincronizare la ritmurile vieţii europene.

Deocamdată sunt simple ipoteze şi ele destul de slabe, căci monarhia este corelată, în minţile modelate de marxism leninism cu ”trecutul înapoiat”. Dar poate că nici pledoaria ceremonială a ”monarhiştilor” nu ar trebui supraestimată, căci mulţi dintre ei afişează opţiunea monarhică dintr-o pură dorinţă de a se distinge şi din dificultatea afilierii la taberele existente. Monarhismul este un refugiu al oamenilor educaţi, o formă de europenism interior, o cale mai fină, abstrasă din trivialitatea politicii curente. Dar este el o reală convingere politică?