Iohannis şi feţele diverse ale revoluţiei

Ca şi cel care a declanşat prima revoluţie. La exact 25 de ani de la fuga Ceauşeştilor şi de la eşecul răscoalei contra sistemului totalitar era şi timpul unei revolte reuşite. Fiindcă prima, una stranie, cu multe feţe şi nu toate reale, a eşuat tragic. În fapt, era condamnată să eşueze.

Căci spontana răzmeriţă timişoreană în apărarea unui ungur prigonit de Securitate şi de propriul episcop, aflat în cârdăşie cu poliţia politică, avea să se prefacă într-o baie de sânge amplificată pe măsură ce progresa ficţiunea paralelă a unei telerevoluţii şi confuzia generată de ea.

În timp ce sute, apoi mii de liceeni şi de studenţi începeau să contrazică glorios mitul „poporului vegetal”, ieşind în stradă, mai întâi la Timişoara, apoi în marile oraşe ardeleneşti, şi, în fine, la Bucureşti, spre a înfrunta cu piepturi goale tancuri, nomenclatura se reorganiza.

Resursele măcelului

Într-o Europă cuprinsă de frenezia libertăţii, activiştii dictaturii şi poliţiştii lor politici se adaptaseră. Se dezbăraseră, in extremis, din instinct de conservare, de şefii lor ce riscau, nedebarcaţi, să-i precipite în adâncuri, precum bolovanul legat de gâtul celor scufundaţi în talazuri de tsunami.

Era un aparat debusolat, dresat ani la rând, sub Ceauşescu, să se supună fără să crâcnească până şi celor mai scelerate ordine ale regimului. Secretomani, amorali şi crapuloşi, membri săi se obişnuiseră, altfel decât colegii lor din nomenclaturile şi serviciile secrete ale altor state ale Tratatului de la Varşovia, să ia în considerare, să comită, să ascundă, ori să legitimeze crime abominabile, nu şi să funcţioneze, cu mici excepţii, autonom. Încât la doi ani după reprimarea brutală a revoltei braşovenilor din 1987, vărsări de sânge de proporţii nu erau, pentru stâlpii regimului, de neimaginat, ca în Polonia sau Ungaria.

De ce la Bucureşti n-a avut loc o revoluţie de catifea e, totuşi, departe de a se fi lămurit satisfăcător. Această restanţă, ca şi neelucidarea crimelor sau văduvirea României de şansa unei revoluţii paşnice ţin deopotrivă de triumful şi longevitatea miturilor lansate, din decembrie 89, la TVR, întru stabilizarea regimului iliescisto-fesenist. Cu o abilitate ieşită din comun şi o viclenie tipică, nomenclatura dâmboviţeană, care, altfel decât în restul blocului răsăritean, mimase cu succes şi destalinizarea, trecuse din 22 decembrie, la montarea telerevoluţiei menite să acopere o gigantică operaţiune de autosalvare.

Teatru Kabuki cu morţi adevăraţi

Pe unii din eroii şi figuranţii acestei ficţiuni televizate, distribuiţi în piesa minţitului de popor la televizor, o ficţiune cu victime reale, ucise de trăgători abulici, în urma unor ordine contradictorii şi neclare am avut ocazia să-i intervievez eu însumi, în decembrie 89, în proximitatatea TVR. Printre ei erau puşti de 14 ani, care-şi agitau agresiv Kalaşnikovul.

Fusesem în concediu, la graniţa olandeză, când relatările din presa occidentală începuseră să semnaleze debutul protestelor timişorene. Instinctul îmi şoptise că, altfel decât credea şefa mea de-atunci, era ceea ce anglo-saxonii numesc „the real thing”. Simţeam acut că izbucnise revoluţia fiindcă văzusem mulţimile la lucru.

Cu doar câteva săptămâni înainte asistasem, ca reporter şi martor ocular la căderea zidului berlinez, la 9 noiembrie şi fusesem covârşit de emoţia declanşată de spectacolul protestatarilor care luaseră cu asalt şi demolaseră Cortina de Fier. M-am întors la muncă, la Köln, şi am cerut în aceeaşi zi permisiunea de a pleca.

După varii aventuri aveam să reuşesc să ajung la Bucureşti, ca reporter al postului Deutsche Welle şi să devin, instantaneu, martorul confiscării de către echipa Iliescu-Măgureanu a eroismului celor mai buni dintre români. Ieşiseră în stradă să strige vom muri şi vom fi liberi. Obţinuseră, cu un notabil preţ de sânge, debarcarea dictatorului. Curajul lor fizic enorm, nobleţea lor sunt onorate oare azi cum se cuvine?

Or, în vasta lor majoritate, victimele apocalipsei comuniste aveau să moară nu la ordinul tiraniei ceauşiste, ci de gloanţele noii puteri. Fraţii lor aveau să fie ucişi, în zilele, săptămânile şi lunile următoare. Aveau să cadă cu ţestele sfărâmate de bâtele muncitorilor. Aveau să fie asasinaţi ori maltrataţi de loviturile ortacilor şi securiştilor chemaţi şi rechemaţi de Ion Iliescu, ori de telerevoluţionarii lui, ca să reprime, în mineriade mutilând periodic chipul României, tot ce periclita esenţa veche a noului regim.

Semnul furtului de revoluţie şi recuperarea ei

De ce a rămas deschisă rana vie a nepedepsirii asasinilor lor? Că, dincolo de nesemnificative excepţii, politicienii responabili pentru crime de felul înscenatului proces Ceauşescu, ori, mai grav, pentru masacrele concomitente şi ulterioare n-au fost traşi la răspundere, justifică verdictul negativ al istoricilor privind „revoluţia confiscată”. În FAZ, Karl Peter Schwarz o califică drept „neterminată” .

Se va putea desăvârşi ea sub noul preşedinte? Pare evident că revoluţia civică de la 16 noiembrie 2014 i-a conferit lui Klaus Iohannis un mandat clar. În seara acelei zile de graţie de 16 noiembrie am numit valul care l-a propulsat la putere „revoluţia recuperată”. Îşi va putea îndeplini actualul şef de stat misiunea de eliberator încredinţată de un popor dezmeticit şi mobilizat întru civism, după ani de agonie indusă de dezinformări televizate? Depinde şi de preşedinte, dar şi de popor.

Depinde de şeful statului dacă, înţelept, şi-a ales consilierii pe modelul salvator şi meritocratic al „mai ştiutorilor”, descris de Scriptură în întâlnirea Faraonului cu „minoritarul” Iosif, robul încoronat ca vicerege. Dacă, împreună, vor avea grijă să nu se perpetueze minţitul de popor la televizor. Dacă se vor putea închide vechi dosare. Dacă aliaţii îi vor ajuta. Şi mai atârnă apoi şi de naţiune. Îşi va cultiva ea memoria? Sau îşi va abandona vigilenţa, lăsându-se fermecată de te miri ce nouă idolatrie telerevoluţionară?