Invalidarea „legii Big Brother” cu semne de întrebare

Curtea Constituţională a invalidat a doua oară legea Big Brother. Adoptată în România ca formă de implementare a unei Directive europene, legea permitea serviciilor de informaţii şi organelor de urmărire penală accesul la datele de trafic ale clienţilor companiilor de telecomunicaţii. Era greu să mai spui că ”autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa privată” (art. 26 din Constituţie), de vreme ce ele însele dispuneau o largă supraveghere. Legea conţinea şi câteva prevederi liniştitoare cum ar fi, de pildă, interdicţia accesării conţinutului unei comunicaţii sau distrugerea datelor stocate după 6 luni de zile, dar, în realitate, nu au existat garanţii serioase. Sancţiunile sunt formulate în mod sucit şi au omisiuni ciudate. Cine citeşte legea va putea să remarce că o companie care ar fi înregistrat conţinutul comunicaţiilor unui client ar fi putut scăpa nesancţionată.

Marţi plenul Curţii Constituţionale a constatat că dispoziţiile Legii nr.82/2012 sunt neconstituţionale. Aşadar capitolul acesta pare încheiat. În aprilie, când Curtea de Justiţie a UE a invalidat ”Directiva Big Brother”, mai multe organizaţii neguvernamentale din România au salutat decizia Curţii europene, cerând Guvernului şi Parlamentului să procedeze la abrogarea legii româneşti corepunzătoare. Din acest moment, Parlamentul este obligat să reevalueze legea.

Totuşi, în aceeaşi zi în care a invalidat legea nr. 82/2012, Curtea a respins excepţia ridicată împotriva art. 152 din Codul de procedură penală. La prima vedere este corect, de vreme ce interceptarea convorbirilor se poate face în continuare pe baza unui mandat, dar articolul 152 face trimitere la legea care a fost invalidată. Era aşadar logic ca şi acest articol să fie modificat, eliminându-se orice referire la ” legea specială privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice”. Or, dacă Codul de procedură penală rămâne neschimbat, el va continua să facă referire la o lege fantomă, care s-ar putea încăpăţâna să revină într-o formă sau alta.

În acest moment, cetăţenii României nu au nicio garanţie solidă că datele lor personale nu vor mai fi stocate şi accesate. Până la abrogarea legii ar mai putea trece o lungă perioadă de timp şi, chiar după abrogare, referinţele rămase în alte texte de lege vor putea crea situaţii confuze.

În orice caz, asistăm acum la unda de şoc a dezvăluirilor legate de activităţile NSA. Putem presupune că însăşi sentinţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din luna aprilie a acestui an a fost înrâurită de impresia negativă pe care activităţile americane au lăsat-o pe tot globul şi că partenerii europeni îndeosebi s-au simţit înşelaţi. ”Directiva Big Brother” a fost adoptată ca urmare a demersurilor Statelor Unite care şi-au convins aliaţii după atentatul de la 11 septembrie să adopte măsuri de securitate excepţionale, limitând propriile libertăţi constituţionale. Or, dezvăluirile legate de interceptările operate de NSA au arătat că americanii nu se mulţumiseră cu ce li s-a oferit şi că au purces ei înşişi la o amplă supraveghere pe cont propriu sau în colaborare nedeclarată cu serviciile de securitate naţionale. Nu ar fi de mirare, de aceea, ca denunţarea legilor aferente ”Directivei Big Brother” să se lovească pe mai departe de obstacole invizibile.