1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Integarea europeană, din perspectivă românească

Horaţiu Pepine9 noiembrie 2012

Privit din România proiectul construcţiei europene nu mai apare ca o promisiune luminoasă, lipsită de umbre, ci ca un viitor cu adevărat problematic.

https://p.dw.com/p/16g9p
Imagine: picture-alliance/dpa

Politica românească este sfâşiată de o mare contradicţie: pe de o parte, prin slăbiciunea ei economică şi precaritatea ei socială, România ar înclina către o Europă cu adevărat unificată, care să împartă dificultăţile în beneficiul celor mai săraci. România socială ar adera aşadar la versiunea promovată de liberalul Guy Verhofstadt sau socialistul Hannes Swoboda, care cer Germaniei să mutualizeze datoria ţărilor europene. Pe de altă parte, conservatorismul ei cultural şi frustrarea naţională provocată de dictatura comunistă, ar îndemna-o mai curând către o formă moderată de integrare, care să păstreze intactă naţiunea ca proiect politic. Se vede de pe acum, ca să luăm un singur exemplu, că studiul limbii şi literaturii române, laolaltă cu cel al istoriei naţionale au decăzut mult în interes şi că vechiul canon se ruinează pe zi ce trece. Acestea se petrec pe nesimţite, dar aderarea la un proiect politic al unificării europene, ar atrage după sine un abandon radical. De ce să înveţi lucruri care nu interesează peste 95% din populaţia noului stat european? Este o întrebare deopotrivă de legitimă şi de sfâşietoare. Francezii şi germanii, danezii şi olandezii sunt feriţi de aceste frământări, deoarece ei împărtăşesc încă de pe acum fondul de cultură care va deveni prin forţa lucrurilor noul canon continental. Aşadar România este în sinea ei sfâşiată între spaima de a deveni o margine insignifiantă a noului imperiu prezis de Daniel Cohn Bendit (vezi manifestul ” Debout l'Europe”), şi dorinţa de a scăpa de teroarea nesiguranţei economice.

Disputa care a avut loc în 7 noiembrie în cadrul reuniunii grupurilor parlamentare de la Bruxelles dintre cancelarul Angela Merkel şi liderul grupului ALDE, Guy Verhofstadt pune România în faţa unei alegeri dificile. Din punct de vedere economic versiunea lui Guy Verhofstadt este varianta cea mai seducătoare, în timp ce versiunea Merkel, prin constrângerile implicate, suscită serioase îngrijorări. Totuşi graţie caracterului ei politic moderat şi care îngăduie o tranziţie mai lentă, ar da oarecum satisfacţie conservatorismului naţional, desi nu în deplină măsură, de vreme ţinta rămâne aceeaşi. În realitate, pentru conservatorismul românesc în sensul cel mai larg, euroscepticismul lui Vaclav Klaus sau a lui Viktor Orban ar fi poate promisiunea cea mai liniştitoare.

Naţionalismul de care vorbim aici nu reprezintă însă altceva decât inerţia firească a unor vechi instituţii, aşa cum sunt şcoala, academia, bibliotecile, arhivele, presa culturală (câtă mai este), sistemul însuşi al culturii naţionale, cu ierarhia sa de valori şi cu piaţa lui aferentă. Ca să luăm un singur exemplu: într-o Europă unită, editurile vor publica şi mai puţine cărţi româneşti, căci piaţa s-ar orienta şi mai mult decât astăzi către mainstream-ul global. Întrebarea dacă producţia culturală românească merită cu adevărat să fie protejată de efectele acestei globalizări europene poate fi pusă, dar pierderile nu sunt mai puţin dramatice pentru cei implicaţi.

Din această perspectivă, care priveşte inclusiv conservatorismul social, varianta germană de integrare, cu doza sa de subsidiaritate şi autonomie a provinciilor va conveni cu siguranţă mai mult decât imperiul reclamat de Guy Verhofstadt sau Daniel Cohn Bendit. Meltpotul pe care îl au în vedere cei doi radicali integraţionişti i-ar obliga pe români la eforturi de adaptare mult mai mari decât ale altora, expunându-i unei marginalităţi sociale uşor previzibile. Inclusiv ICR în varianta creată de H. R. Patapievici, care ştim că a evitat cu program localismul folcloric sau necomunicabil, păstrând totuşi o profundă motivaţie naţională, şi-ar pierde posibilitatea de existenţă.

Dincolo de aceste două linii divergente care alimentează confuz, din păcate, multe intenţii politice româneşti fără să ajugă la limpezimea unui program, se manifestă însă şi îngrijorări mai generale, care depăşesc temerile naţiunii. Andrei Cornea, de pildă, se întreba recent dacă o Europă unită va reuşi să conserve spiritul democratic: ”Şi totuşi, ne convine oare pe deplin o Europă condusă (fie şi economic, dar economicul bate azi politicul) de Germania (desigur, o Germanie democrată şi liberă, dar totuşi...), cu o Franţă plasată decorativ la remorcă, cu o Anglie exclusă (sau autoexclusă, nu mai contează), care, volens-nolens, a abandonat politica ei tradiţională, fără imperiu, redusă la o defensivă fără ieşire, lipsindu-i resursele de care dispuneau odinioară Nelson sau Churchill? Iată o Europă strict continentală pe care o anticipez cu un strop de nelinişte.” (”Es ist verboten!”, în Revista 22).

Privit din România, proiectul construcţiei europene nu mai pare, aşadar, o promisiune lipsită de umbre, ci mai curând ca un viitor cu adevărat problematic.