Industria copiilor în eprubetă cere subvenţii de la stat

În mod paradoxal, anumite procedee de avangardă în tehnicile reproducerii umane pot fi promovate mai uşor în ţările ignorante decât în cele cu o societate bine informată. În România, de pildă, tehnicile reproducerii umane asistate medical (RUAM) sunt puţin cunoscute şi discutate, ceea ce permite adoptarea unei legi fără ca lumea să afle şi să dezbată în cunoştinţă de cauză. („Lege privind reproducerea umană asistată medical”, adoptată de Senat şi aflată în dezbaterea Camerei Deputaţilor)

Desigur, există o minoritate de iniţiaţi care promovează proiectul şi vreo doi-trei senatori şi deputaţi gata să ducă iniţiativa în Parlament, se mai găsesc apoi câţiva jurişti sau bioeticieni care ridică semne grave de întrebare, dar în rest nimeni nu ştie nimic. Dacă s-ar face un sondaj de opinie, am putea presupune, cu bune temeiuri, că peste 90% din populaţia adultă a ţării nu a aflat că în Parlament se află un proiect de lege prin care reproducerea asistată urmează să fie plătită din bugetul de stat. De ce de la bugetul statului? Statul plăteşte pensiile, indemnizaţiile pentru mame, plăteşte burse şcolare, subvenţionează medicamente şi tratamente scumpe, achită un venit minim pentru cei lipsiţi total de resurse, statul asumă, cu alte cuvinte, o largă răspundere socială pentru toţi membrii comunităţii. Pentru toate asigurările şi subvenţiile sociale există temei în Constituţie. În schimb pentru RUAM nu există niciun suport constituţional. Prin urmare, legiferarea unei subvenţii de stat pentru aceste tehnici medicale lipsite de scop terapeutic nu poate fi impusă de la sine, ci ar trebui justificată pe larg cu bune argumente.

În principiu, de ce subvenţionează statul un anumit lucru? Pentru că acel lucru derivă din filosofia sa socială, din tipul umanismului pe care îl asumă sau pentru că face parte dintr-o strategie socială şi economică plebiscitată în alegeri. Toate politicile publice, fără excepţie, se înscriu în aceste cadre. De exemplu, candidatul ACL, Klaus Iohannis, propune în programul său electoral subvenţionarea pe căi multiple a familiilor cu copii (indemnizatii directe, creşe, grădiniţe etc) cu scopul declarat de a inversa tendinţa de scădere a natalităţii. Este o strategie menită să prevină colapsul sistemului de asigurări sociale de stat şi să dea un nou impuls societăţii româneşti. Dar statul nu îşi poate permite să finanţeze activităţi lipsite de relevanţă comunitară, mai ales când nu le poate finanţa cu adevărat nici pe celelalte. De ce nu nu s-ar adopta, de pildă, o lege care să achite preţul biletelor la filarmonică? Ar fi un lucru excepţional şi totuşi nimănui nu i-a dat prin cap acest lucru, cu toate că răspunde unei nevoi reale şi de inestimabilă însemnătate. Şi câte şi mai câte nu ar putea face statul dacă ar avea cu ce! Unii propun, de pildă, achitarea de la buget a unui venit minim pentru absolut toţi cetăţenii! Şi încă aceste lucruri ar putea fi deduse, la rigoare, dintr-un articol din Constituţie sau din Declaraţia drepturilor omului.

Reproducerea asistată prin sofisticate tehnici medicale nu este, în schimb, decât expresia unei voinţe subiective, fără relevanţă socială. E adevărat că, în expunerea de motive a acestui proiect, se spune că reproducerea umană asistată medical ar fi de natură să diminueze ”consecinţele negative, pe plan economic, ale îmbătrânirii populaţiei”. Este un argument grotesc. Ca să combaţi rata negativă a natalităţii ar fi nevoie de o adevărată industrie a reproducerii artificiale şi de o participare de masă. Zeci de mii de cupluri în fiecare an (sau sute de mii, ţinând cont de implicarea donatoarelor şi purtătoarelor de sarcină) ar trebui să ia cu asalt clinicile specializate. Dar, aşa cum se vede cu uşurinţă, argumentul acesta este în primul rând mincinos, ceea ce descalifică fără drept de apel întregul proiect de lege. Aşa cum foarte bine s-a remarcat în puţinele comentarii consacrate subiectului, acest proiect este dedicat, de fapt, unor clinici medicale care deţin tehnica necesară. Procedeele sunt scumpe şi prea puţine persoane îşi pot permite să recurgă la ele, ceea ce ar lăsa clinicile specializate fără clientelă. Legea seamnănă, întrucâtva, cu amendamentul care permite universităţilor să înfiinţeze şcoli post-liceale şi este, în esenţă, produsul unui ilegitim trafic de influenţă.

Dar chiar privind lucrurile din partea cealaltă, a ”părinţilor” beneficiari, legea nu poate fi justificată, căci creează pur şi simplu un privilegiu. O categorie de oameni ar beneficia gratuit de tehnici extrem de scumpe pentru a-şi împlini o dorinţă pur subiectivă. Un copil poate fi obţinut şi prin adopţie şi totuşi statul nu subvenţionează adopţiile, deşi acest lucru ar avea sens şi s-ar putea justifica mult mai uşor.

Nu ignorăm că nu am atins, până acum, aspectele de fond cele mai importante. Dezvoltarea tehnicilor de reproducere umană asistată pune probleme grave de natură religioasă şi juridică, dar ele sunt prea importante ca să fie discutate la urmă. Putem remarca însă, de pe acum, că ne aflăm în faţa unui tertip obişnuit în societăţile ignorante. O minoritate rapace şi bine informată tinde să profite de naivitatea celorlalţi pentru a-şi crea privilegii legale.