1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Idealismul impur al construcţiei europene

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti23 noiembrie 2012

Eşecul relativ al negocierilor pe tema bugetului european este legat foarte strâns de absenţa unui plan mai precis privind continuarea integrării europene.

https://p.dw.com/p/16osI
Imagine: picture-alliance/dpa

Principalul şi poate şi singurul argument în favoarea creşterii sau măcar menţinerii actualului nivel al bugetului Uniunii Europene este solidaritatea europeană. Aşa cum se vede însă în aceste zile, în care ţările membre nu au reuşit să ajungă la un acord, acest argument nu mai pare destul de puternic. Solidaritatea nu poate fi construită decât în virtutea unui trecut comun sau în orizontul unui viitor mai bine prefigurat. Dar dacă trecutul ar trebui pus mai curând între paranteze (aşa cum s-a şi întâmplat de la începutul proiectului european), nici viitorul său nu este limpede. În anul 2012, într-o perioadă de dificultăţi economice, Europa constată că nu are o foaie de parcurs. Chiar dacă s-au schiţat anumite planuri de viitor, aşa cum ar fi proiectul german sau cel radical integraţionist (Guy Verhofstadt), ele au rămas în stadiul unor simple propuneri. S-a vorbit despre un referendum european privind proiectul unei noi constituţii, despre alegerea unui preşedinte al Europei prin votul direct al tuturor cetăţenilor, dar, fără să fie respinse, toate aceste sugestii au rămas suspendate.

Recent, la Bucureşti o adunare semnificativă de lideri politici europeni care fac parte din PPE au vorbit cu insistenţă despre proiectul european, dar cu extrem de mare prudenţă cât priveşte detaliile. O zi întreagă de congres nu s-a făcut nici cea mai mică propunere clară privind configuraţia viitorului stat european, de care s-a vorbit însă vag şi abundent.

În realitate nu era momentul şi nici un politican cu oarecare suprafaţă nu a riscat să apară ca himeric şi neadecvat, mai ales că fiecare are de dat socoteală în faţa propriului electorat. Prim-ministrul Poloniei Donald Tusk a avut însă remarcabila lipsă de tact să spună adevărul, acuzându-şi colegii de făţărnicie: căci pe de o parte vorbesc despre accelerarea integrării europene, iar pe de alta se pregătesc să reducă fondurile de coeziune. Cu ocazia acelei dezbateri s-a mai văzut ceva: politicienii de dreapta din fostele ţări comuniste şi care au intrat recent în UE au o poziţie, aparent, identică cu socialiştii generoşi şi umanitarişti din Vest. Tot la Bucureşti am asistat la alt discurs semnificativ, acela al lui Martin Schulz care s-a întâlnit perfect cu cel al popularului polonez Donald Tusk. Dreapta din Est rimează aşadar foarte bine cu stânga din Vest şi iată de ce marile ”familii” politice reunite în cadrul Parlamentului European nu reuşesc să devină motoare politice reale, fiind mai curând o formă de blocaj şi de frână reciprocă. Sunt multe de spus, dar să reţinem că din foarte multe pricini conjuncturale sau mai adânci, Uniunea Europeană nu dispune de o foaie de parcurs.

Cei care invocă astăzi solidaritatea nu au de partea lor decât argumente idealiste. În vremuri nesigure însă idealismul nu are căutare, fiind preferat realismul certitudinii prezente. Dar slăbiciunea cea mai mare a poziţiei ”idealiste” nu stă atât în caracterul ei imponderabil, cât în coincidenţa sa cu interesele naţionale ale susţinătorilor ei. Altfel spus dacă ţările cu contribuţii nete, animate de un spirit realist, vor să facă economii, principalele beneficiare doresc o menţinere, dacă nu o creştere a bugetului european, invocând solidaritatea europeană. Idealismul se potriveşte însă doar celor care dau şi nu celor care primesc. Idealist poate fi , bunăoară, un Martin Schulz care vine dintr-o ţară cu cele mai mari contribuţii nete, dar nu şi un Donald Tusk care conduce o ţară cu beneficii nete. Şi iată că nici aceştia doi nu se pot întâlni cu adevărat. În ciuda unor intenţii de suprafaţă, nici stânga generoasă din Vest nu se întâlneşte cu dreapta pragmatică din Est.

Prin urmare, solidaritatea europeană tinde să slăbească tot mai mult în absenţa unui proiect comun şi iată de ce singurele poziţii mai puternice în virtutea coerenţei lor sunt cele ale Germaniei şi Marii Britanii. Germania propune un plan politic de integrare avansată şi cere în numele său mai multă austeritate. Marea Britanie solicită, în schimb, o diminuare a cheltuielilor comune cu intenţii explicit anti-integraţioniste. Dacă germanii cer sacrificii pentru un scop bine definit, britanicii pretind renunţarea la cheltuieli care nu se mai justifică. Ambele poziţii au sens, dar nici ele nu sunt pe deplin convingătoare, căci Germania propune o solidaritate paradoxală în jurul austerităţii, în timp ce Marea Britanie pare prea individualistă. Cât priveşte Franţa, ea a devenit confuză, căci pretinde pe mai departe cheltuieli de solidaritate, dar de la victoria socialiştilor nu mai are nici un plan de integrare. Italia (un alt important contributor) se găsea de mult în această situaţie, iar cât priveşte o ţară ca România, ei nu-i rămâne decât să profite de context, fără să poată intra în prima linie a dezbaterilor.