Gregor Samsa, Victor Ponta şi imperiile cruzimii

Căci pe moment mai suntem rău orbiţi de prejudecăţi şi de sclipiciul falsificant al politichiei contemporane. Nu mă credeţi? Veniţi cu mine...

Ce ne-am face, bunăoară, dacă ne-am trezi într-o bună dimineaţă ca Gregor Samsa şi am descoperi că, deşi ne aflăm culcaţi pe spate, în patul nostru, ne-am transformat în cărăbuşi? Ba, mai rău, în gândaci? E-adevărat că şi după tragedii imense ca prăbuşirea unui avion cu mulţi copii la bord ne arătăm experţi în a ne îmbărbăta. „Mie unul nu mi se poate întâmpla una ca asta, fiindcă obişnuiesc să înnoptez într-un sac de dormit, alături de iubita care m-ar ţine în braţe şi nu m-ar lăsa pentru nimic în lume să mă prefac într-o insectă!”- se vor autosugestiona unii. Nenorociri de felul celor descrise de Kafka între altele în "Metamorfoza" sunt pentru ghinionişti, nu pentru norocoşii de noi, îşi vor fi şoptind în barbă, presupun, mulţi, spre a se calma în timpul lecturii unor texte grele sau vizionării unor filme horror.

Mă străduiesc deci să-mi depăşesc şi groaza şi bariera lipsei de fantezie, de empatie şi idei şi să fac un mic exerciţiu de imaginaţie. Cu oarece efort reuşesc, în postura de insectă, să mă enervez îndeajuns ca să devin suficient de realist spre a nu mai înţelege nici lumea mică, nici pe cea mare în care mă regăsesc mutilat înfiorător. E firească enervarea mea. Ca gândac mă simt condamnat nu mai puţin atroce decât victimele unui Procust. Lor li se cerea, feroce, să se potrivească perfect ca să nu li se taie ori să li se lungească membrele, dar aveau şansa de nu li se prelungi supliciul ad infinitum. În calitatea mea de coleopteră osândită crud să izbească aerul, futil, cu membrele ei prea subţiri, mă zbat, iată, într-un pat şi eu.

Dar pare că osânda mea este pe termen lung. Iar instrumente de tortură sunt un pat şi-o cameră create, vai, întru liniştea şi odihna unui om, iar nu spre a fi schingiuit. Şi fiindcă în atare chin nu mă pot activa sunt, vai, silit să meditez. Ce-mi dă prin cap? Să îmi sporesc calvarul! Să reflectez la ce nu merge în lumea asta. Şi sunt atât de multe!

Oare cum de e posibil ca plagiatorul, al cărui nume, s-a spus, obişnuieşte „să dispară ca prin minune din dosarele” de prezumtivă corupţie ale intimilor săi, de felul baronului de Colorado, pardon, de Mehedinţi, să continue să fie prim-ministrul românilor? Al celor pe seama cărora s-a distrat totuşi copios, dându-le guvernele cele mai cinstite din istorie, doar pentru a le fura mai eficient, cu sutele de mii şi cu milioanele, dreptul de a vota?

Încep prin a mă întreba ce mare bine o fi făcut Ponta într-o altă viaţă, de o fi fost găsit vrednic să se înstăpânescă în cea de-acum peste milioane de existenţe ale unor cetăţeni cinstiţi? Şi cu ce oi fi păcătuit eu, Gregor Samsa, atât de extraordinar de grav, de n-o să fiu în stare (dacă nu mă retransform, cu membrele acestea prea subţiri) să aplaud debarcarea unui Victor Viorel?

Vă puteţi lesne imagina, că enervarea cu pricina mai are mult loc să crească în patul prea mare în care am fost ţintuit.

Mă întreb ce demon determină un parlament, pe care l-a ales poporul, să nu se autodizolve, ci să snobeze clar, pe termen lung, voinţa exprimată de naţiune. S-o sfideze în ciuda unui referendum cerând reducerea masivă a numărului de parlamentari. S-o desfidă în pofida unui scrutin prezidenţial, în care alegătorii s-au pronunţat clar pentru anticorupţie, deci împotriva abuzului de scut imunitar, pe care parlamentarii insistă deopotrivă să-l mărească şi să-l utilizeze selectiv, căci de el beneficiază doar cei mai iubiţi şi miruiţi din pământeni, în frunte cu Dan Şova şi Varujan, nu şi vreo cuconiţă spilcuită care, luându-şi nasul la purtare, sporeşte complexele de inferioritate ale masculilor din parlament şi trebuie, deci, pedepsită exemplar?

Deşi nu mi s-au pus cătuşe, de foame am ajuns să nu mă mai pot mişca liber nici eu. Ce-aş face însă dacă aş putea? Dacă m-aş metamorfoza din cărăbuş în preşedintele plenipotenţiar al acestei năpăstuite lumi? Simplu. Aş începe să conduc. Şi să explic. I-aş lămuri pe cei ce încă n-o ştiu, că legea e făcută pentru toţi. Fără excepţie. Încât parlamentarii care nu respectă acest principiu, punându-se, ca-n Kafka, de-asupra legii şi dincolo de ea, nu trebuie aleşi, ci pedepsiţi.

Iar pe occidentali că, dată fiind periclitarea fără precedent a lumii libere, de către varii variante de extremism şi de naţionalismul clerical de tip rusesc, ca şi de fundamentalisme islamiste, e grabnică nevoie nu de neoizolaţionism, ori de concesii oneroase faţă de dictaturi şi terorişti. C-ar trebui, concomitent, să se mizeze pe instrumente existente, ca NATO, care să fie întărite, nu pe vreun proiect nesigur, în genul unei improbabile armate europene. Urgente ar fi şi nişte eforturi susţinute, care să debuteze cu refacerea unităţii şi solidarităţii occidentale şi să conţină demersuri eficiente, pe termen lung, de informare şi demontare a propagandelor totalitare.

I-aş mai convinge pe europeni că ar face bine nu doar să rememoreze că pacea nu se obţine prin politici ale struţului, ori împăciuitorism, ci prin viguroase demersuri defensive, bazate pe reaprecierea energică a universalităţii propriilor valori. Că n-ar trebui să asculte de viermii de mătase prinşi cu minciuna, de inşi în genul Putin, Ponta, Tsipras, Erdogan, ori de amicii lor de peste ocean şi că o economie eficientă nu se construieşte pe monede slabe uşurând exportul, ci pe reforme structurale.

Le-aş ilustra de ce naţionalismele, stângismele şi antiglobalismul lor sunt tot atâtea pariuri perdante, iar stăruinţa în relativism şi în corectitudine politică n-aduce fericirea, ci întăreşte tirania. Şi gândăcimea. În fine, aş arăta de ce n-ar trebui să se arunce bani buni pe ONG-uri rele, de presupusă apărare a drepturilor omului, care una zic, dar alta fac, când marea bătălie e altundeva.

E acolo, dar e şi aici, la noi. E în ce-a fost odată "Casa Poporului". În care un parlament se metamorfozează în colonie penitenciară, cu tot cu instrumente de tortură antidemocratice. E în orice Absurdistan, în orice "fermă a animalelor", în orice "lume nouă, bravă" şi frumoasă, în care se bricolează la construcţia şi legiferarea unor noi imperii kafkiene. Unele mai personale poate, dar nu mai puţin crude, menite să zdrobească nu doar indivizii şi libertatea lor, ci şi naţiuni, civilizaţii şi culturi.