1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Germania, Rusia şi războiul

Petre M. Iancu2 septembrie 2014

Rusia a denunţat de facto parteneriatul cu UE, cu Nato şi cu grupul marilor state industrializate, a subliniat preşedintele Germaniei, Joachim Gauck, într-un extrem de important discurs rostit în Polonia.

https://p.dw.com/p/1D5IH
Preşedintele Germaniei, Joachim Gauck, la comemorarea la Gdansk a 75 de ani de la începerea celui de-al Doilea Război Mondial
Preşedintele Germaniei, Joachim Gauck, la comemorarea la Gdansk a 75 de ani de la începerea celui de-al Doilea Război MondialImagine: picture-alliance/dpa

Vorbind pe Westerplatte, lângă Gdansk, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la focul deschis acolo, în debutul marilor omucideri în masă ale celei de-a doua conflagraţii mondiale, şeful statului german a avut curajul de a face afirmaţii iritante nu doar pentru ruşi, ci şi pentru mulţi europeni. Şi nu e vorba în context doar de ultranaţionaliştii de la Budapesta, care, cot la cot cu Frontul Naţional francez şi cu diverse alte mişcări de extremă dreapta, frizând extrema sau fasciste, se arată solidari cu Vladimir Putin, în ciuda agresivităţii expansionismului imperialist al Rusiei. Ci şi de mulţi europeni şi germani moderaţi, paşnici şi învăţăţi să creadă că lecţia celui de-al doilea război mondial le e, cu mici excepţii, clară tuturor. Această lecţie le cere nu în ultimul rând germanilor să evite în veci pururi repetarea celor mai tragice greşeli ale trecutului. Iar acest trecut include invadarea de către trupele germane şi aliate a Uniunii Sovietice, în iunie 1941.

Nu sunt de colo, prin urmare, cuvintele preşedintelui Germaniei, o ţară care a interiorizat de multă vreme faptul că victoria necondiţionată a aliaţilor în confruntarea cu Hitler a constituit până la urmă o eliberare, nu o înfrângere, pentru germani, victimizaţi în fond şi ei de un regim totalitar. Nu e de colo ca şeful statului german să comemoreze debutul conflagraţiei mondiale atrăgând atenţia că pacea şi stabilitatea în Europa sunt puse iarăşi în pericol, dar, de această dată, de Rusia, o ţară „despre care s-a crezut...că poate deveni o parte a unei Europe comune”. Dar care, „implicată (în estul Ucrainei) în confruntări războinice privind retrasarea graniţelor şi a unei ordini noi”, s-a dezis între timp de Comunitatea Europeană, de alianţa nord-atlantică şi de marile naţiuni dezvoltate, deşi „ele integraseră Rusia, în varii forme”, după cum s-a exprimat Gauck. Or, el nu s-a rezumat la regrete, ci a tras concluzia logică, revendicând „adaptarea noastră politică, economică şi militară la noile condiţii”.

Dar e oare Germania pregătită realmente să se adapteze noilor condiţii? S-a înţeles cu adevărat, în Republica Federală, ce mesaj ne transmite istoria în contextul acestor noi condiţii? Nu e de mirare că declaraţiile din Polonia ale liderului berlinez au stârnit rumoare în Germania şi condamnări în parte virulente, din partea post-comuniştilor, care dau din colţ în colţ în chestiunea livrărilor de armament destinate evitării unor noi genociduri în Irak. Refulând cu pricepere crimele comunismului, extrema stângă n-a înţeles mai nimic din trecut.

Mai substanţiale par reproşurile unor editorialişti cu reflexe 68-iste. În Süddeutsche Zeitung, un cunoscut comentator invoca istoria, deplorând ceea ce i se părea a fi „lipsa de înţelepciune” a lui Gauck, care „n-ar mai vrea să vadă Rusia ca partener”, care „i-ar atribui Rusiei întreaga vină” şi ar vorbi la trecut de europenismul acestei ţări”. Preşedintele Germaniei, susţine el, şi-a manifestat pe drept cuvânt „ruşinea iscată de ororile naziste şi crimele germane”, ceea ce ar fi important. Dar Gauck ar fi omis să osândească simultan şi ulterioara invazie, din Polonia ocupată, a Rusiei, în scopul cuceririi de spaţiu vital, să evoce traumele ruseşti iscate de război şi zecile de milioane de victime sovietice ale nazismului.

Acest discurs critic la adresa preşedintelui german e găunos. Fiindcă atribuie o vrere inexistentă liderului german, ignoră voinţa şi militarismul lui Putin, principalul personaj în chestiune şi se bazează totodată pe o lectură superficială şi deficitară a trecutului. Ea ignoră un capitol esenţial. În speţă că, în baza pactului Ribbentrop-Molotov, înainte de crima cotropirii Uniunii Sovietice, invazia lui Hitler în vestul Poloniei s-a petrecut concomitent cu agresiunea, în estul ei, a trupelor lui Stalin.

Cel regretat de Putin. În fapt, acum exact 75 de ani, la 2 septembrie 1939, Marea Britanie şi Franţa se vedeau nevoite să reacţioneze, fie şi contre coeur, printr-un ultimatum, la făţişa agresiune hitleristă. Naziştii îşi supralicitaseră mâna. Iar Parisul şi Londra au difuzat, după expirarea lui, declaraţii de război. Abia atunci operaţiunile militare declanşate de Hitler în ziua precedentă au devenit, dat fiind imperiul colonial britanic, în care soarele nu apunea niciodată, o conflagraţie mondială.

Care avea să se încheie tot la 2 septembrie, acum 70 de ani, prin capitularea Japoniei. În răstimpul celor 5 ani cuprinşi între cele două zile aveau să treacă în nefiinţă, împuşcaţi, bombardaţi, înecaţi, gazaţi, exterminaţi în Holocaust şi iradiaţi zeci de milioane de oameni. Câţi ar fi putut fi salvaţi dacă vestul se arăta mai hotărât? Survenind tardiv, după ani de zile de pasivitate, împăciuitorism şi expectativă laşă, declaraţiile de război ale aliaţilor au documentat, nu în ultimul rând, un monumental eşec. E vorba de naufragiul politicii de appeasment în faţa unui tiran belicos, agresiv, rasist, etnicist şi expansionist, dispreţuind cordial orice formă de drept internaţional, orice lege şi normă a convieţuirii paşnice.

Iată unul din principalele mesaje ale istoriei războiului mondial. Care mai conţine şi lecţia tentativelor diversioniste ale unei Germanii încercând să scindeze frontul adversarilor săi. Or, nu există o pace cu orice preţ. Fiindcă, după cum s-a exprimat în mai 1939 ministrul de externe polonez Beck, „doar onoarea n-are preţ”. La Berlin istoria nu e o carte cu şapte peceţi. În ciuda reflexelor ei pacifiste, politica externă germană s-a modificat esenţial în ultime vreme. De pildă în decizia exportului de arme în Irak întru stoparea barbariei islamiste.

În chestiunea replicii NATO la agresiunea rusă guvernul berlinez mai apasă încă pe frână. Germania refuză livrarea de arme ucrainenilor. Ori denunţarea Actul Fondator în baza căruia s-a întemeiat cooperarea dintre Moscova şi alianţa nordatlantică. În aceste privinţe mai apasă încă pe frână. Dar, dată fiind făţişa agresiune a lui Putin, cât timp oare o va mai face?