Garanţia Comisiei de la Veneţia

Primul ministru Victor Ponta a convenit miercuri cu secretarul general al Consiliului Europei, Thorbjørn Jagland, care se află într-o vizită la Bucureşti, să solicite oficial Comisiei de la Veneţia opinia cu privire la procesul de revizuire a Constituţiei. Poate în altă împrejurare, opinia Comisiei de la Veneţia nu ar fi părut atât de necesară, cu toate că şi în vechea Românie politicieni cu anvergură intelectuală mult mai largă solicitau opinia unor jurişti străini de marcă înaintea oricărei reforme importante. Dacă odinioară miniştrii de la Bucureşti cereau sfatul unor profesori de drept sau a unor avocaţi de renume din Europa, astăzi pare firesc ca un guvern să se adreseze Comisiei de la Venţia, care este instanţa Consiliului Europei alcătuită din experti în drept costituţional.

Totuşi să nu ignorăm circumstanţele. Din pricina analogiei pripite care se face cu Ungaria, anunţul privitor la modificarea Constituţiei la Bucureşti a produs imediat o stare de alertă. În realitate situaţia din Ungaria şi cea din România nu seamănă deloc, în ciuda persistenţei cu care continuă să fie evocată. Dar circumspecţia aceasta odată creată este mai greu de combătut şi, de aceea, primul ministru Victor Ponta a fost uşor de convins că are nevoie de garanţiile unei instituţii internaţionale unanim recunoscute. Dacă legiuitorul român primeşte girul Comisiei de la Veneţia, atunci România va putea recâştiga mai uşor încrederea internaţională.

Este desigur o situaţie ingrată, căci nimeni nu se întrebase cu vreo doi în urmă de ce vor guvernul Boc şi preşedintele Băsescu să modifice Constituţia. În general lumea vede ceea ce se aşteaptă să vadă şi, de aceea, guvernul de la Bucureşti nu are altceva de făcut decât să accepte situaţia cu realism şi încredere.

Să arătăm totuşi că opinia Comisiei de la Veneţia are un statut diferit faţă de opiniile solicitate cândva de politicienii din vechiul Regat unor jurişti europeni. Pe la 1900, în aşa-numitul proces al tramvaielor, Alexandru Marghiloman solicita în sprijinul politicii sale opinia unor avocaţi italieni şi francezi, iar Brătianu răspundea cu opinia unui celebru, pe atunci, profesor de la Berlin. Diferenţa este că opiniile acelor jurişti, în ciuda competenţei lor larg recunoscute, nu conţineau în ele însele o garanţie de natură politică. Lumea nu făcea pe atunci recurs în luptele ei intestine la o autoritate politică mai înaltă, ci la raţiunea critică.

Astăzi însă, opiniile Consiliului Europei - şi în subsidiar ale Comisiei de la Veneţia - sunt mai mult decât argumente raţionale într-un turnir politico-juridic. Ele reprezină un soi de atestat oficial cu privire la calitatea democraţiei dintr-o ţară sau alta. Situaţia aceasta are consecinţe majore, care pretind o discuţie separată, dar să arătăm, deocamdată, că guvernul României, odată ce va solicita opinia Comisiei, se va angaja implicit şi să o respecte.