Finanţarea politicii

Una dintre temele cele mai delicate ale reformei este finanţarea politicii. Modelul actual funcţionează, dintr-un anumit punct de vedere, foarte bine, dar este şi un mare izvor de corupţie. Trăsătura cea mai rea a sistemului este lipsa de transparenţă. Nu ştim cine a dat şi cât a dat şi, prin urmare, ne scapă adesea sursa unor decizii guvernamentale.

În cursul unei dezbateri recente la Institutul de Studii Populare, Valeriu Stoica aborda subiectul, sugerând că o soluţie ar putea fi interzicerea finanţărilor private şi finanţarea integrală de la stat. Este grăitor că părea să nu spună aceste lucruri cu toată convingerea, deoarece bănuia că se vor lovi de foarte multe rezistenţe.

Nu ştim bine dacă din impuls propriu sau din alte motive subiectul fusese abordat şi de fostul preşedinte Traian Băsescu, tot la ISP, cu ani în urmă, într-o adunare cu mult mai multă lume, în epoca de maximă prosperitate a Institutului şi a fostului PDL. Faptul că Valeriu Stoica prezida şi atunci dezbaterea arată cel puţin faptul că vechiul strateg are o gândire închegată şi consecventă.

Într-un mod cu totul independent, un institut de reflecţie politică aparţinând PSD (Institutul Şincai) propusese exact acelaşi lucru, adică finanţarea publică a campaniilor electorale. Doar argumentele erau puţin diferite, social-democraţii punând accentul pe egalitatea şanselor. Dacă la ISP se adusese în discuţie un argument moral (eliminarea mitei electorale), la Institutul Şincai au fost combătute campaniile publicitar-politice cu sume enorme, care ar distorsiona competiţia.

Un alt fapt semnificativ este că ideea lansată atunci de preşedintele Traian Băsescu nu s-a bucurat de susţinere în partid şi a fost repede îngropată. Dar problema a continuat să preocupe, căci, nu mult după aceea, un mic grup de militanţi PDL (Monica Macovei, Sever Voinescu şi Cristian Preda) lansau un manifest politic care conţinea propunerea de adoptare a modelului german de finanţare a politicii. În linii mari, germanii nu interzic finanţarea privată, dar au reguli mult mai stricte în materie de transparenţă. Aşadar schimbarea propusă de acel manifest viza mai cu seamă transparentizarea finanţării politice. Ceea ce nu se spusese atunci era că germanii interzic finanţarea din afara Uniunii Europene, acceptând în schimb donaţii din orice altă ţară europeană, dar este posibil ca acest fapt să fi fost trecut cu vederea. Pe de altă parte, aceste interdicţii sunt tot mai uşor eludabile într-o lume în care banii circulă neîngrădit.

În sfârşit, să mai spunem că toate aceste discuţii s-au purtat mai curând în afara partidelor şi niciodată nu au devenit tema unei dezbateri centrale. Adevărul este că partidele politice în calitatea lor de organizaţii ar prefera să nu se schimbe nimic. Am văzut mereu că există o specializare a funcţiilor: unii se ocupă de finanţare, iar alţii de mesajele politice şi de campania vizibilă. Cei din urmă nu ştiu sau se fac că nu ştiu niciodată nimic despre ce fac primii. Această diviziune a muncii este un mare obstacol în calea unei reforme.

Care ar fi totuşi problemele pe care le pune legea actuală ? În primul rând, există motive să credem că finanţatorii mari au un cuvânt greu de spus, ceea ce e de la sine înţeles. Dar cine sunt aceşti finanţatori? Aşadar prima problemă este transparenţa. Teoretic, legea obligă la transparenţă, dar practic ea poate fi uşor eludată. De fapt, partidele nu declară toate sumele primite şi recurg la circuite paralele sau la diferite forme de compensare. O cauză este şi faptul că legea pune limite de sume, care s-ar putea să nu mai fie deloc adecvate cu economia de astăzi.

Aşadar o cale de a aduce banii la vedere ar fi aceea de a elimina limitele de finanţare sau de a le ridica mai sus. Cei care se ocupă de taxe înţeleg foarte bine aceste mecanisme.

O a doua problemă este legată de corupţie în sensul ei minor, dar nu mai puţin nociv. Nu vorbim de deturnarea întregii politici guvernamentale, ci de ”cumpărarea” câte unui deputat sau senator. Acestea sunt probabil situaţiile cele mai frecvente. Şi de data aceasta, transparentizarea donaţiilor ar fi cea mai bună soluţie.

Se va discuta, cu adevărat, propunerea interzicerii finanţării private? Nu ştim, dar trebuie să spunem că nici finanţarea de stat nu e scutită de efecte negative, care nu au fost niciodată evaluate cu toată atenţia. Nu ar deveni oare lupta politică ceva tern, uniform şi insesizabil? Dacă astăzi e o gâlceavă prea zgomotoasă, mâine ar putea ajunge o şoaptă monotonă; sau ceva de neascultat, aşa cum sunt vocile sintetizate.

Dar mai ales, egalitatea finanţării nu ar fi, de fapt, inechitabilă? Căci ar ignora tocmai inegalitatea susţinerilor politice, adică avantajul natural, pe care curentele majoritare le au mereu în competiţia electorală. Cine stârneşte interes primeşte şi bani, cine nu, nu are parte nici de donaţii !

În sfârşit, chiar dacă partidele, care şi-au creat relaţii şi reţele utile, nu sunt deloc dornice de o schimbare, ele vor fi, poate, obligate să schimbe câte ceva odată cu noua lege electorală.