Feudalismul românesc stă în moravuri

Se spune că primarii şi mai ales preşedinţii de consilii judeţene vor deveni odată cu descentralizarea nişte veritabili seniori feudali care vor dezvolta o curte de supuşi şi vor aplica legea lor proprie. Ceva este adevărat: în jurul liderilor locali se va crea o reţea clientelară cu atât mai largă cu cât puterea lor este mai mare. Atâta doar că acest mod de funcţionare a societăţii nu ţine de modelul administrativ aplicat. Clientelismul acesta se manifestă astăzi pe scară largă la nivel central şi local, după cum pare să fie o regulă şi în viaţa de partid. Or, modelul vieţii de partid - acolo unde se pregătesc candidaţii pentru posturile din administraţie - este extrem de important, căci el se reproduce automat în toate compartimentele vieţii sociale.

Am analizat mai demult modul în care fostul premier Emil Boc a recompensat-o pe una din colaboratoarele sale de la guvern oferindu-i o funcţie în străinătate. Întrebat cum explică această numire, premierul spunea că după o muncă grea, prost plătită, de 12-16 ore pe zi, colaboratoarea sa merită o recompensă. Era clar că Emil Boc era un şef bun şi apreciat, dar la fel de clar era că administraţia funcţiona după alte reguli decât cele oficiale şi care vorbesc, despre „competenţă”, „dosare”, „concursuri” şamd.

Partea cea mai importantă se dezvăluia însă printre rânduri. Acest mic episod explica de ce o persoană acceptă o funcţie în administraţie, deşi ştie dinainte că e prost plătită, deşi ştie că îi pretinde uneori eforturi extraordinare şi că nu are nicio garanţie contractuală. Pentru că relaţiile din partidele şi administraţia românească sunt statornicite după modelul senior-vasal, în care seniorul bun ştie să-şi răsplătească vasalii loiali. Nu există garanţia legii, există doar forţa modelului şi încrederea personală. Dar ca să nu fim greşiţi înţeleşi, Emil Boc nu a făcut ceva neobişnuit, el a fost pur şi simplu mai sincer şi mai spontan decât alţii, căci acesta este modelul care funcţionează pe scară largă în societatea românească.

În al doilea rând, clientela economică care atârnă de decizii politice şi avize de specialitate, există şi astăzi atâta doar că nu gravitează pe lângă alte centre de decizie. Toate instituţiile de control şi avizare au în preajma lor o asemenea clientelă şi este absurd să credem că ea apare brusc odată cu descentralizarea. Pur şi simplu, odată ce puterea se va muta în teritoriu, alaiul de clienţi va migra la rândul său către structurile locale. Nu e ceva nou, nu e un fenomen parazit care va însoţi descentralizarea, ci un fenomen vechi care ţine mai mult de moravuri. Or, să reformezi moravurile unei societăţi este mult mai greu şi cere timp îndelungat. Se poate şi dintr-o dată, dar ar trebui în prealabil ca afacerile să nu mai aibă nevoie de atât de multe aprobări şi avize. Statul ar trebui să renunţe la o parte a atribuţiile sale de control. Adversarii descentralizării deplâng în schimb faptul că reforma va slăbi controlul statului, aşadar ei merg exact în direcţia opusă.

În general însă relaţiile acestea de tip feudal, care sunt invocate astăzi ca avertismente împotriva descentralizării, sunt mai curând efectele unei societăţi care a cunoscut prea multă vreme structuri ierarhizate, anacronice. Concentrarea deciziei în puţine mâini creează reflexul servil şi dezvoltă relaţii cu caracter subaltern. Cu cât legea e mai slabă cu atât bunăvoinţa „patronului” este mai preţioasă.

Dar e vorba, aşa cum am mai spus, în primul rând de moravuri şi de structurile de profunzime ale societăţii. În ciuda aparenţelor de modernizare, ceea ce guvernează majoritatea grupurilor sociale nu sunt regulile lor de funcţionare, ci ierarhia lor informală. De aici se trage şi impresia nelămurită şi neplăcută, pe care o resimte un vizitator occidental, că România a rămas o ţară profund inegalitară.