Falsele incompatibilităţi ale primarilor

Se poartă de multă vreme o dispută pe tema incompatibilităţii primarilor. Potrivit unei interpretări literale a legii, primarii nu ar putea fi membri în consiliile de administraţie ale Asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară, căci s-ar plasa în situaţie de incompatibilitate. ANI a făcut mare caz de aceste situaţii şi a ameninţat o mulţime de primari cu pierderea mandatului. Aceste asociaţii administrează companiile de utilităţi publice şi reprezintă, în cele din urmă, unul dintre cele mai importante locuri de decizie privind viaţa comunitară. De exemplu, în aceste consilii se iau decizii privitoare la aprovizionarea cu apă a unui municipiu şi la tot ce reprezintă sistemul de canalizare. În vechea Romă, administrarea lucrărilor publice în acest domeniu era acordată unui înalt demnitar investit cu putere şi prestigiu. Comparaţia pare disproporţionată şi neadecvată, dar în realitate este un mod foarte bun de a arăta că o funcţie publică importantă trebuie asociată cu poziţii de prestigiu şi autoritate. Este absurd să alegi un primar într-un muncipiu prin vot universal şi direct şi apoi să-l excluzi de la dezbaterea treburilor celor mai importante. Or, exact acest lucru fac, astăzi, legea şi ANI.

Subiectul pare dificil fără să fie. S-a acumulat în ultimul an o întreagă ”literatură” critică pe tema luptei împotriva corupţiei care intimidează opinia publică şi blochează gândirea liberă. Cine critică ANI este pus la zid şi executat într-o clipă de oficianţii ”gândirii corecte”. Să ne păstrăm sângele rece şi să limpezim lucrurile. Legea incompatibilităţilor este, în câteva privinţe, greşit alcătuită, aşa cum am arătat insistent şi cu alte prilejuri (vezi cazul Mircea Diaconu). Este aberant să stabileşti o incompatibilitate mai înainte de a fi arătat care este conflictul de interese pe care îl ai în vedere. Legea românească nu respectă un criteriu logic de bază: mai întâi descrii conflictele de interese posibile şi abia apoi, pe temeiul acestora, denumeşti incompatibilităţile. Or, legislaţia românească, adoptată într-un moment de panică - căci era pe punctul să rateze admiterea în UE la termenul stabilit-, a formulat interdicţii maxime fără să le mai motiveze. Nu mai spunem că există articole care conţin grave contradicţii în chiar cuprinsul lor (vezi iarăşi cazul Diaconu), care conduc inevitabil la sentinţe judecătoreşti diametral opuse şi perfect justificate din punct de vedere formal juridic.

Acum însă ar fi momentul ca legislaţia anticorupţie să fie regândită cu calm şi mai ales fără patimă politică. Reprezentanţii fostei adminisitraţii au transformat din păcate legea în instrument politic şi insistă în aplicarea ei literală, deoarece victimele s-ar alege în marea lor parte din rândurile adversarilor. O largă majoritate politică din care face parte şi PNL şi-a luat, în fine, inima în dinţi şi a înfruntat dogma ”gândirii corecte”, amendând legea care interzicea primarilor să fie membri în consiliile de administraţie ale Asociaţiilor de dezvoltare comunitară. Proiectul a fost votat marţi cu 215 voturi pentru şi 36 de voturi împotrivă. Este cât se poate de firesc. Dacă primarul ales de cetăţeni prin vot direct nu participă la discuţiile legate de infrastructura oraşului, apă şi salubrizrare, atunci cine să participe? În realitate primarul ar trebui să fie vioara întâi în acest concert. Este straniu modul în care dezbaterea politică din România a reuşit să transforme lupta împotriva corupţiei într-un literalism cu consecinţe absurde.

Horaţiu Pepine