Există justiţie după Daniel Morar?

Ministrul Justiţiei a anunţat joi propunerile sale pentru funcţiile cele mai înalte din parchete: Tiberiu Niţu pentru funcţia de procuror general şi Ioan Irimie pentru şefia DNA. Biografia lor profesională şi proiectele de management sunt cunoscute, dar ele nu sunt pe deplin edificatoare. Presa a scos la iveală anumite slăbiciuni din trecutul unor candidaţi, dar, pe de altă parte, opţiunile au fost limitate de oferta foarte redusă. Unii au refuzat să participe la această competiţie, alţii nici nu şi-au propus, poate din pricină că s-a creat în jurul acestor numiri o presiune prea mare.

Din proiectele de management publicate nu se poate desprinde mare lucru. Ele sunt, în ciuda diferenţelor de redactare, foarte asemănătoare, căci reiau ideile ”obligatorii” conţinute în rapoartele periodice ale Comisiei Europene. Ne putem întreba, de aceea, dacă este un semn bun sau mai curând unul rău felul extensiv în care sunt citate recomandările Comisiei de la Bruxelles. De fapt, ne aflăm într-o ambiguitate irezolvabilă, căci fireşte că trebuie să se ţină seama de Comisie dacă România doreşte încetarea MCV. Unii magistraţi, dintre cei care par să favorizeze fosta conducere, sunt de părere că asistăm, în realitate, la o operaţiune subtilă prin care guvernul caută să înşele vigilenţa experţilor de la Bruxelles.

Dar toate aceste judecăţi trebuie luate cu măsură, căci s-a văzut în lumea românească că există o polarizare brutală şi profund pernicioasă. Cei care nu îşi manifestă deschis simpatia faţă de PDL şi preşedintele Traian Băsescu sunt denunţaţi ca ”agenţi secreţi” ai corupţiei. Este un mod facil şi neonest de delegitimare a rivalilor profesionali sau ai celor politici.

Modul acesta de a acţiona şi de a gândi cuprinde de altfel întreaga sferă publică: adversarii preşedintelui ar fi automat anti-occidentali, anti-americani şi ar favoriza influenţa Moscovei în regiune. E greu de spus dacă aceste deformări sunt arme electorale sau fac parte pur şi simplu dintr-un mod simplist de a vedea lucrurile. Sau poate sunt şi una şi alta.

În orice caz, e bine să evităm aceste polarizări simplificatoare şi să remarcăm că adesea accentele suveraniste din politica locală nu sunt altceva decât expresia nevoii de recunoaştere şi demnitate personală. Teoria politică şi filosofia recentă (vezi F. Fukuyama sau P. Sloterdijk) au adus, în mod oportun, un plus de înţelegere a societăţii, reaşezând vechiul thymos grecesc la temelia multor fapte umane care par să se sutragă unui calcul raţional.

Aşadar, dacă partidele guvernamentale pretind astăzi că ar mai exista şi alţi oameni în afara lui Daniel Morar şi a Laurei Codruţa Kovesi care sunt capabili să conducă parchetele, nu ar trebui să tragem automat concluzia că ele pun la cale revenirea la epoca clanurilor mafiote şi a deplinei impunităţi sau că sunt animaţi doar de spaima propriilor dosare.

Desigur că o îndelungată experienţă socială negativă alimentează scepticismul cel mai sumbru. Un comentator mărturisea că alege întotdeuna ipoteza cea mai întunecată, căci a constatat de-a lungul timpului că are cea mai mare probabilitate de a se realiza. De aceea, fireşte că nu există aşteptări foarte optimiste şi că doar un exerciţiu îndelungat şi perseverent va convinge opinia publică că noii procurori vor fi pe măsura a ceea ce are nevoie România.

Se ştie că preşedintele Traian Băsescu poate respinge aceste propuneri, dar eşantionul din care au fost aleşi şi din care ar urma probabil să se facă alte propuneri nu conţine mari rezerve neexplorate.