Băşcălia s-a născut la stat

Bășcălia, zeflemeaua, bătaia de joc, luarea în derîdere, înjosirea, luatul peste picior, luarea în balon sînt tot atîtea cuvinte și expresii care acoperă o realitate ce s-a impus pas cu pas, implacabil de la un an la altul în perioada post decembristă.

Față de ironie și, cu atît mai mult în raport cu umorul sănătos, tonic, bășcălia descrie condiția de om singur a celui care o practică. Dacă umorul exprimă o stare de fapt de comuniune, de sociabilitate, iar ironia presupune și ea unul sau mai mulți companioni, bășcăliosul se plasează deasupra tuturor, el trăiește cu voluptate un sentiment fals al libertății fără limite.

De aceea eu cred că bășcălia s-a născut la stat. La statul degeaba, vreau să spun, în sensul în care bășcăliosul se sustrage deliberării, discernămîntului, participării la explorarea și rezolvarea problemelor comunității, tot astfel cum se sustrage și identificării și rezolvării problemelor proprii, rămase nedefinite de-a lungul anilor.

Puține personaje politice mai lipsite de umor dar stăpînite de virusul bășcăliei, ca Victor Ponta, oferă scena noastră politică. Președintele (încă) al PSD declama între cele două tururi de scrutin din noiembrie că Iohannis este “un lucru” și “se adresează lucrurilor”, în timp ce el este român și se adresează românilor.

Un campion al bășcăliei, pe care aș numi-o “bășcălie cu ștaif”, a fost Adrian Năstase, cît s-a aflat pe cai mari și încă nu înfundase pușcăria. După perioada de detenție pare a se fi mai așezat. Sau poate e doar o iluzie provocată de lipsa prim-planului din lumina reflectoarelor. Căci vizibilitatea este unul din factorii favorizanți ai profesării bășcăliei.

Cel mai singur dintre președinții pe care i-am avut, Traian Băsescu, a fost și el în timpul exercitării mandatelor un profesionist al bășcăliei – aș numi-o, în cazul lui, “bășcălie populară”. Zeflemeaua prezidențială era aplaudată, complice, de popor, iar președintele știa asta și a făcut din ea deseori o armă politică.

Politicienii noștri, foarte mulți dintre ei, se folosesc de bășcălie de fiecare dată cînd nu au ce spune: la parlament, la guvern, la conferințele de presă, la televizor sau la DNA, atunci cînd intră sau cînd ies – cei care mai ies. Incapabili să comunice ceva prin enunțuri simple și clare, depășiți de problemele reale pe care sînt chemați să le rezolve, excomunicați de electoratul păcălit, politicienii găsesc în bășcălie nișa din care să se facă vizibili. Și chiar să se umfle în pene, să-și tușeze profilul anost. Aș puncta aici că zeflemeaua, bătaia de joc nu se limitează la nivelul limbajului, ci se regăsesc și în conduita și comportamentul multor politicieni, prin modul în care își anexează instituțiile publice, cu personalul aferent, ca pe moșia proprie, prin îmbogățirea ilicită, prin cultivarea clientelismului multilateral dezvoltat, prin etalarea luxului de prost gust.

Bășcălia, zeflemeaua, bătaia de joc, luatul peste picior au proliferat pe măsură ce comunicarea a devenit tot mai dificilă: între oameni în general, între oameni și instituții, între politicieni și electorat etc. În presă, spre exemplu, bășcălia o întîlnim nu doar în articolele de opinie, în comentarii (chiar și în cele culturale), în editoriale, ci și în redactarea știrilor. În presa scrisă și audio-vizuală, ziariștii în general nu se pot abține să nu picure picătura de otravă a bășcăliei și în ceea ce ar trebui să fie doar informație.

Am ajuns să trăim într-o lume în care auzim tot mai rar hohotul de rîs, sănătos, acesta fiind bruiat, și acolo unde se manifestă, de un cor de rînjete pe diferite tonalități. Această realitate dă măsura, și ea, că ne îndreptăm pe zi ce trece spre o lume de oameni singuri. Pentru că bășcăliosul nu are acces la bucurie în intimitate, la veselie împreună cu alții – veselia lui chiar și în grup e una otrăvită, care în realitate îl însingurează. Desigur, fără să sufere, ba dimpotrivă.

Mai ales în ultimii ani internetul și în mod special facebook-ul au adus o ofrandă nesperată bășcăliei. Plecînd de la convingerea larg răspîndită că lumea virtuală suportă orice, ipostaza de “postac” a ridicat pentru o sumedenie de personaje virtuale bășcălia la rang de “discurs” și de “fel de a fi”. Încet dar sigur, comportamentul schizofrenic între virtual și real a dispărut. Mai exact, s-a transformat în paranoia, boală atît de productivă pentru desfășurarea bășcăliei fără limite.