Erdogan şi călcâiul lui Ahile

Lui Recep Tayyip Erdogan îi place să polarizeze şi să vehiculeze halucinante teorii ale conspiraţiei. Ce nu face el, spre a se menţine la cârmă. Turcii au manifestat o enormă indulgenţă faţă de şeful guvernului lor de la Ankara. Dar moartea sutelor de ortaci în subteranul minei din Soma ar putea să pună capăt proverbialei lor răbdări...

La Soma nu s-a petrecut doar un simplu accident. La Soma, suţin sindicatele turceşti, "n-a avut loc o nenorocire, ci o crimă în masă, un masacru la locul de muncă". Motiv pentru care sindicatele au chemat la grevă generală.

Conform criticilor guvernului turc, nemilosul program de privatizări al unui executiv corupt, ahtiat să încaseze profituri cât mai mari, i-a osândit pe minerii turci să trudească în condiţii inumane şi le-a răpit drepturile fireşti, lăsându-i fără ajutor public, la cheremul unor patroni sceleraţi.

Încât moartea a sute de mineri turci la Soma, în urma exploziei atribuite unei defecţiuni a reţelei electrice a iscat miercuri seara ample proteste la Ankara. În reacţie, aparatul represiv al regimului islamist al premierului Erdogan a intervenit cu brutalitate, încercând să-i disperseze pe protestatari cu bâta, cu gaze lacrimogene şi gloanţe de cauciuc.

În ce-l priveşte, premierul turc, Erdogan, a reacţionat aşa cum îi este obiceiul, într-un mod cinic. Potrivit lui, n-ar fi avut loc decât un simplu accident, similar sau identic altor deflagraţii miniere care s-au întâmplat adesea peste tot în lume.

Culmea este că, dincolo de cinismul său insuportabil, de autoritarismul şi antidemocratismul lui, ca şi de foamea lui incomensurabilă de putere, Erdogan are, în privinţa succesului său economic, o oarecare dreptate. Cursul său neo-liberal a adus Turciei o amplă creştere economică şi mai multă bunăstare decât oricând.

Iată de ce o parte a populaţiei turceşti s-a arătat dispusă totuşi să-i ierte toate greşelile, inclusiv înăbuşirea mişcării pentru democraţie din parcul Gezi. În recentul scrutin local, alegătorii s-au îndurat de el ferindu-se cu grijă să pedepsească electoral până şi scandaloasa corupţie din executiv ori monstruoasa crimă a destructurării statului de drept.

Turcia rămâne deci o ţară în curs de galopantă islamizare, în care poliţiştii şi magistraţii independenţi, investigând suspiciunile consistente de corupţie ce planează asupra premierului şi asupra miniştrilor săi, sunt vânaţi şi mutaţi disciplinar sau demişi- La rândul ei, presa liberă a devenit o dulce amintire într-un stat, în care ziariştii au fost puşi sub control, cenzura înfloreşte nu doar la televiziuni şi ziare ci şi în internet, iar libertatea e făcut ferfeniţă.

Întrucât, însă, toate acestea nu contează prea mult pentru un electorat cu substanţiale segmente naţionaliste şi islamiste şi vădind accentuate tendinţe tradiţionaliste, Erdogan a scăpat până acum de fireasca pedeapsă electorală. Liderul islamist are chiar ambiţii prezidenţiale şi doreşte să candideze în cursul acestui an la funcţia supremă.

E foarte posibil însă ca socoteala de acasă să nu se mai potrivească defel cu cea din târg. Fiindcă, deşi plătiţi cu salarii de mizerie, muncitorii turci şi familiile lor alcătuiesc o pătură şi o forţă electorală deloc neglijabilă. Iar politicile de capitalism sălbatic ale premierului, un sistem din pricina căruia mor zilnic în fabricile şi pe şantierele turceşti muncitori nu doar nevinovaţi, ci şi neprotejaţi de patronii lor care încearcă să profite cât mai abundent, i-ar putea deveni călcâiul lui Ahile.