Elitele şi regimul penitenciar

De când exponenţii elitei politico-economice au ajuns în închisoare, opinia publică a aflat tot mai multe lucruri despre asprimea vieţii în detenţie. Dinu Patriciu, arestat preventiv la începuturile admnistraţiei Băsescu, ieşise profund tulburat, Gheorghe Becali s-a plâns neîncetat şi a cerut insistent o îmbunătăţire a regimului, Elena Udrea a fost oripilată de celula sa şi a dorit să o înfrumuseţeze pe cheltuială proprie, avocatul Monicăi Iacob Ridzi lansează astăzi mesaje patetice pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie. ”Este un apel zguduitor pe care îl fac, - spune avocatul - îl rog pe ministrul Justiţiei să părăsească biroul luxos în care se află şi să vadă cum stau deţinuţii, cum stau cei care au grijă de deţinuţi, pentru că nu este doar o problemă a deţinuţilor, este şi a celor care au grijă de deţinuţi. Sistemul penitenciar este la pământ, oamenii de aici fac tot ce pot să facă în limita legii, de a asigura, nu Monicăi Iacob Ridzi, ci celor din penitenciarele româneşti, să le asigure condiţii decente.” (avocatul Alexandru Chiciu, fost procuror)

În realitate, ministrul de Justiţie nu este atât de indiferent pe cât reiese din această pledoarie. Într-o declaraţie anterioară făcută la Reşiţa, ministrul Justiţiei Robert Cazanciuc dezvăluise că s-a asociat cu omologul său din Italia pentru a obţine de la Comisia Europeană bani pentru construirea unor închisori noi. ”Nu e uşor să spui că vrei să construieşti penitenciare, în măsura în care este nevoie, la fel de mult, să construieşti şcoli şi spitale. (...) Dar dacă ai condiţii normale în penitenciare, decente, riscul de a săvârşi noi fapte când ieşi de acolo este dovedit că e mult mai mic”. Deficitul de locuri, a mai spus ministrul ”este de cel puţin zece mii de locuri, la nivel naţional.” De asemenea, cei care au pledat din 2012 încoace pentru o lege a amnistierii invocaseră în expunerea de motive supraaglomerarea morbidă din închisorile româneşti.

Este clar, aşadar, că subiectul regimului penitenciar a revenit în dezbaterea politică abia din momentul în care figuri proeminente ale societăţii au ajuns în atingere cu durităţile acestuia. În România, de peste 20 de ani, militanţii pentru drepturile omului alcătuiesc rapoarte despre condiţiile de detenţie pe care le consideră dacă nu scandaloase, cel puţin improprii, dar, de la data admiterii ţării ca membru cu drepturi depline în Consiliul Europei şi mai ales de când a devenit membră a UE, rapoartele acestea trec neobservate.

Ele continuă însă să spună, în grade diferite, aceleaşi lucruri. Iată un mic extras dintr-un raport datat 27 ianaurie 2015 şi redactat după o vizită la penitenciarul din Botoşani: ”aici se află şi cea mai aglomerată cameră – dispune de 60 de paturi, amenajate pe 3 niveluri (camera E 5.1). La intrarea în cameră reprezentantele asociaţiei au avut impresia că intră într-o cameră dintr-un lagăr de concentrare. Aerul era greu de respirat, paturile de la al treilea nivel aproape atingeau tavanul, geamurile erau acoperite de paturile înghesuite astfel că lumina naturală lipsea. Fire de curent electric improvizate atârnau pe deasupra paturilor de la ultimul nivel, fiind un real pericol pentru viaţa deţinuţilor”. (http://www.apador.org)

În anii anteriori admiterii României în Consiliul Europei, rapoartele APADOR-CH consemnau şi cazuri grave de tortură, dar celelalte aspecte critice au continuat să fie notate şi ulterior, fără ca mare lucru să se schimbe. Aşa cum spune ministrul Justiţiei şi cum au spus toţi predecesorii săi, este, în primul rând, o chestiune de bani. Dar mai este vorba şi de un mod de gândire. Ce este în cele din urmă detenţia? Nu este ea o pedeapsă ? Michel Foucault observa că postulatul după care e just ca cel condamnat să sufere fizic mai mult decât ceilalţi oameni nu a fost înlăturat cu totul, chiar dacă el nu este afirmat explicit. În consecinţă închisorile au continuat multă vreme să inducă suferinţe de tot felul (mîncare proastă, privaţiune sexuală etc) şi după ce pedepsele fizice au fost abolite şi explicit interzise. Dar dacă în Vest preocuparea pentru abolirea completă a suferinţei fizice a devenit tot mai imperioasă, aici în Răsărit suferinţa fizică continuă să pară legitimă şi expiatoare. Acest fapt ţine şi de contextul social. Dacă mai sunt atât de mulţi oameni care suferă de privaţiuni grave în libertate, este imposibil să ceri regimului penitenciar să atingă stadiul în care suferinţa fizică este complet abolită. Libertatea şi detenţia capătă sens deplin prin felul cum se raportează una la alta.

Cu toate acestea se produce şi în Est o evoluţie a sensibilităţilor similară celei occidentale, care va pretinde tot mai multă blândeţe şi tot mai puţină suferinţă (fizică). Şi nu este probabil surprinzător că cei care se fac purtătorii de cuvânt ai acestor mutaţii sunt tocmai exponenţii clasei bogate, a acelora care au atins un regim de confort similar societăţilor occidentale. Odată ajunşi în detenţie, exponenţii plutocraţiei româneşti au devenit cei mai activi şi mai eficienţi agenţi ai revendicărilor „umanitare“.

S-a spus mereu în ultimii ani că DNA, prin epurările pe care le provoacă, va sfârşi prin a reforma sistemul politic românesc. După toate aparenţele această previziune e greşită, căci transformările de substanţă se lasă aşteptate. Dar este posibil, în schimb, ca activităţile DNA, prin efectele lor surprinzătoare, să contribuie mai curând la reforma sistemului penitenciar.