1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Egiptul la ora mucenicilor şi martirajelor

Petre M. Iancu15 august 2013

A fi credincios a devenit foarte periculos în Egipt, nu doar pentru islamiştii militanţi, ci şi pentru creştini. Simultan, Apusul condamnă escaladarea violenţelor, dar se zbate, faţă de militari, într-o mare dilemă.

https://p.dw.com/p/19QPz
Imagine: picture-alliance/AP Photo

Departe de a accepta aplanarea conflictului egiptean, Frăţia Musulmană a lansat joi noi apeluri la proteste, afirmând că va înfrânge puciul militar împotriva ex-preşedintelui Morsi, un membru al mişcării islamiste.

La rândul său, occidentul a reacţionat cu amplă şi afişată indignare împotriva intervenţiei extrem de violente a armatei, care, după şase săptămâni de proteste în favoarea reînvestirii lui Mohamed Morsi, a desfiinţat ieri, la Cairo, două tabere de manifestanţi ai Frăţiei Musulmane.

Ciocnirile de miercuri s-ar fi soldat cu peste 525 victime omeneşti, releva joi, la prânz, o declaraţie a ministerului egiptean al sănătăţii. Bilanţul dat publicităţii de protestatarii islamişti anunţa uciderea a mii de oameni. Potrivit Frăţiei a avut loc un masacru. Autorităţile afirmaseră că islamiştii deschiseseră focul asupra militarilor trimişi să desfiinţeze taberele de protestatari.

Dar demisia din funcţie a vicepreşedintelui egiptean Mohamed el Baradei a lansat un semnal important. Survenită miercuri, la doar câteva ore după declanşarea operaţiunilor armatei, această demisie a indicat că şi în rândul executivului de la Cairo s-au înregistrat neînţelegeri şi proteste împotriva unei intervenţii calificate de mulţi drept excesiv de violente.

Altercaţii, ciocniri şi incidente sângeroase au avut loc în multe oraşe egiptene, între care Alexandria şi Suez. În varii localităţi poliţia a operat o serie întreagă de arestări, reţinând şi personalităţi de frunte ale Frăţiei Musulmane, precum Mohamed el Beltagi şi Essam el Erian.

Ulterior autorităţile au publicat o interdicţie de circulaţie şi au afirmat că n-ar fi avut încotro, că au fost silite să intervină spre a pune capăt anarhiei, vărsările de sânge fiind rezultatul inflexibilităţii islamiste.

În timp ce în Europa unii oameni politici se grăbeau să condamne în termeni dintre cei mai duri dezlănţuirea anti-islamistă a armatei, trei comunităţi creştine din centrul Egiptului lansau disperate cereri de ajutor din pricina incendierii bisericilor lor.

În repetate rânduri, biserica coptă din Egipt, una dintre cele mai vechi comunităţi creştine din lume, a deplâns transformarea ei în obiectul unor campanii de represalii şi vindictă islamiste. Atentatele săvârşite împotriva celor trei biserice aflate ieri în flăcări fuseseră declanşate la puţin timp după debutul operaţiunii militare de la Cairo.

La dramatica, dar previzibila escaladare a situaţiei dintr-o ţară obişnuită cu recursul la forţa armelor şi cu violenţe similare, precum şi cu intransigenţa şi inapetenţa pentru dialog a islamiştilor, unele cancelarii au reacţionat isteric, altele criticând sever executivul de la Cairo.

Atât Uniunea Europeană cât şi SUA şi diverse puteri europene au condamnat acţiunea militarilor. În vest, mulţi o consideră, fireşte, disproporţionată. Germania l-a convocat la Berlin pe ambasadorul egiptean. În Occident, nu puţini, inclusiv în cercurile de stânga de peste ocean, se arată extrem de alarmaţi de eventualitatea unor proteste islamiste şi cer, ca atare, Statelor Unite, să sisteze ajutoarele militare acordate Egiptului.

Cu toate acestea, guvernul de la Ankara nu s-a mulţumit să solicite intervenţia Consiliului de Securitate ONU. Premierul islamist al Turciei, Erdogan, s-a grăbit totodată să profereze acuze grele la adresa Occidentului, care, în opinia lui, s-ar face vinovat de complicitate cu militarii egipteni, din pricina prezumtivei sale „tăceri”. În schimb, Erdogan a trecut el însuşi sub tăcere consimţitoarea lipsă de proteste a lumii arabe, inclusiv a Arabiei Saudite şi a influentelor emirate din Golf, care s-au arătat extrem de satisfăcute de debarcarea Frăţiei Musulmane şi a regimului islamist instaurat la Cairo de preşedintele Morsi.

La rândul său, Occidentul, care tace într-adevăr, dar numai în privinţa suferinţelor din ce în ce mai ample ale creştinilor aflaţi în lumea arabă la cheremul islamiştilor, se zbate într-o dilemă din care nu pare să se întrevadă vreo ieşire. A-i pedepsi pe militarii egipteni prin sistarea ajutoarelor americane, pentru escaladarea violenţelor şi pentru ceea ce unii afirmă a fi "contrarevoluţia" lor, ar însemna abandonarea definitivă a unui actor cheie pentru pacea în Orientul Mijlociu şi a pregăti terenul unor noi şi poate şi mai sângeroase dezlănţuiri de violenţă în viitor. În acest caz, date fiind tradiţiile locale şi fanatismul unei părţi a mişcării islamiste, care mizează pe martiraje cât mai multe, Egiptul s-ar putea să nu mai poată evita perspectiva unui război civil îndelungat, poate chiar mai sângeros decât cel sirian.