Ecologia, victimă fără vină

Dezbaterea despre Roşia Montană a făcut o victimă nevinovată: ecologia. Avocaţii proiectului RMGC au condamnat ideile ecologice cu o furie polemică care nu are nicio legătură cu dezbaterea raţională. Dar furia acesta surprinzătoare anti-ecologică este de două ori nepotrivită.

În primul rând pentru că ecologismul ca doctrină a fost minoritar printre manifestanţii din ziua de vârf. Acolo, aşa cum a remarcat deja multă lume, s-au întâlnit o mulţime de idei şi atitudini unite doar de o unica circumstanţă: Roşia Montana. Conservatori şi libertarieni în variantă locală, socialişti anticapitalişti, naţionalişti, conspiraţionişti şamd. Ar fi greu de spus că fiecare dintre aceşti participanţi ar profesa un sistem de idei bine articulate, fiind vorba mai mult de anumite dominante care reies fragmentar din conversaţie. Au fost cu siguranţă şi ecologişti, dar nu s-ar putea spune că au dat tonul. Aşadar avocaţii RMGC au simplificat excesiv, alegându-şi un adversar mai candid şi lipsit de apărare. Pentru că, într-adevăr, ecologia este încă în România ceva nou şi suspect, o idee occidentală dubioasă care nu a reuşit nici pe departe să obţină cetăţenie română. O probă puternică este şi faptul că nu există un partid ecologist capabil să trimită un deputat în Parlament.

Să nu uităm de asemenea că printre argumentele publice vehiculate împotriva proiectului RMGC (vezi bunăoară ”Raportul comisiei Grupului pentru Salvarea Roşiei Montane din Academia de Studii Economice”, din 2010) problematica de mediu nu monopolizează deloc dezbaterea. Dimpotrivă, sunt abordate o mulţime de probleme de ordin economic şi social care nu se revendică de la stigmatizata ecologie. Paradoxal poate pentru cei nepreveniţi, dar argumentul cel mai puternic pe care profesorii de la ASE îl aduc împotriva proiectului este că ”va genera o rată a şomajului mare şi o sărăcire considerabilă a populaţiei. Bugetul de stat al României va trebui să acopere aceste pierderi.”

Aşadar nici vorbă de exces ecologist. Impresia că ecologismul este vectorul cel mai puternic al opoziţiei anti-RMGC se trage probabil dintr-o formulare percutantă de presă care evoca imaginea a patru munţi aneantizaţi prin excavare. De aici impresia că opozanţii exploatării sacralizează natura.

În al doilea rând, în România ecologia nu doar că nu ar trebui combătută mediatic ca şi cum ar fi devenit un exces periculos, ci, dimpotrivă, încurajată să se afirme şi să-şi depăşească inhibiţiile. Din păcate sunt foarte mulţi oameni care repudiază a-priori tot ce are legătură cu ecologia pentru că ”este de stânga”. Ecologismul ar fi ceva ”plângăcios şi efeminat”, o revendicare agasantă a firilor slabe şi nevrotice (”populaţia emo-eco”).

Or, în România, aşa cum ştie fiecare, marea problemă o reprezintă nu sacralizarea naturii (prin organizarea de rezervaţii bunăoară), ci, dimpotrivă, excesul profanării ei (prin exploatare excesivă). Pădurile au fost tăiate în ultimii ani într-un ritm alarmant, deşeurile au continuat să fie administrate neglijent, materialele nereciclabile umplu văile râurilor şi pădurile, Delta a fost secătuită de peşte prin braconaj violent şamd. Industria, vandalismul turistic, incapacitatea administrativă ameninţă mediul natural în chipul cel mai agresiv. În aceste împrejurări atacurile la adresa ecologiştilor seamănă cu gestul unui alcoolic care îi ridiculează pe abstinenţi.

Comunismul a promovat industrialismul agresiv în România, dar nu a permis manifestarea liberă a ecologismului. Cine ar fi putut emite obiecţii la o exploatare minieră de suprafaţă în timpul regimului comunist? Peisajul dramatic de la Roşia Poieni este urmarea industrialismului asociat cu politica totalitară. Este posibil ca ignoranţa agresivă de astăzi să fie la rândul ei tributară ”umanismului” comunist, care îşi formulase ca obiectiv central stăpânirea forţelor naturii.

Ceea ce scapă acestor neo-industralişti agresivi şi ”pro-americani” este că protejarea naturii ca obiectiv politic a apărut tocmai în America, care organiza parcul naţional Yellowstone în 1872, într-o epocă în care lumea sud-est europeană vieţuia încă într-o arhaică coabitare cu natura. Nici atracţia pentru natura sălbatică a unui Thoreau nu puteau găsi un corespondent într-o lume care nu părăsise niciodată ”natura sălbatică”. Ce sens putea să aibă recluziunea voluntară (şi asistată de familie!) într-o cabană din mijlocul pădurii pentru ţăranul născut în satele împădurite de munte? Dar dincolo de experienţa lui Thoreau, care viza mai curând tema rousseauistă a raporturile dintre individ şi societate, ”Lumea nouă” a gândit valoarea în sine a naturii şi a luat distanţă faţă de viziunea pur utilitară. Ne aflăm de fapt în plină controversă nerezolvată, dar a o expedia rapid, aşezând-o în schema stânga-drepta, este o formă de paupertate intelectuală.