E posibil să nu mai aibă loc nicio dezbatere

Victor Ponta a respins categoric oferta lui Klaus Iohannis, considerând că este arbitrară şi că „un cămin cultural dintr-un sat, un spital, un cămin de bătrâni sau o fabrică”, ar fi la fel de bune şi legitime ca aula universităţii din Timişoara. Ba, mai mult, el pare să mizeze pe indistincţia totală: „Orice loc din Romania este legitim pentru a găzdui o confruntare prezidenţială”

Victor Ponta pune semnul egal între lucruri complet diferite cu aerul egalitarismului social democrat. El doreşte, pesemne, să sublinieze că îi tratează pe toţi oamenii cu egală preţuire şi că refuză toate ierarhiile. Sentimenul e nobil, dar judecata, greşită.

Oamenii sunt, desigur, egali în sens constituţional, dar aici se pune problema adecvării. O unitate militară nu este locul dezbaterii liberale, ci al supunerii stricte. O fabrică nu permite răgazul deliberării, fiind locul execuţiei unor instrucţiuni gata făcute. Un spital nu asumă lupta contrariilor, ci, dimpotrivă, la acceptă fratern şi fără distincţie. În fine, un cămin cultural dintr-un sat e un fel de microsală polivalentă, dedicată nu înfruntării, ci armoniei festive.

Cu alte cuvinte, aceste locuri nu sunt neutre, ci, pur şi simplu, apolitice. Ele nu sunt, prin urmare, legitime ca locuri pentru o dezbatere prezidenţială. În aceeaşi logică, premierul putea desemna la fel de bine curtea unei închisori. De fapt, abia aşa experimentul său pseudoegalitar ar putea deveni interesant, căci ar trimite simbolic la o condiţie politică nefericită.

Un alt aspect important din replica lui Victor Ponta este cel referitor la presă. În opinia sa, propunerea lui Klaus Iohannis „reprezintă un vot de blam dat presei româneşti”. Da şi nu. Dacă ne referim cu stricteţe la calitatea personală a jurnaliştilor din televiziune, putem găsi destui oameni competenţi şi cu mintea clară, dar contextul în care evoluează are mult prea multe conotaţii partizane ca să mai putem construi o scenă cu adevărat credibilă. Şi ca să fie mai clar, ne referim la televiziune ca un întreg care îi cuprinde şi pe emitenţi şi pe receptori, deopotrivă. Prinse în acest circuit cu du-te-vino, între realizatori şi public, cuvintele dobândesc nuanţe particulare, puternic conotate partinic. „DNA”, „justiţie”, „stat de drept”, „siguranţă naţională, „est” şi „vest” şi poate mai ales „democraţie”, dobândesc nuanţe diferite de la un loc la altul, în funcţile de aluziile pe care le presupun în context.

Or, o veritabilă dezbatere ar trebui să cureţe limbajul de toate aceste aluzii neduse până la capăt, să formuleze obiective clare şi lipsite de echivoc. În plus, televiziunile au fiecare un public constant, care reprezintă un cert decupaj în corpul electoral şi chiar dacă, prin excepţie, privitorii Antenei 3 se vor uita şi la B1 (şi invers), majoritatea o va reprezenta publicul constant. La limită, este ca şi cum cei doi candidaţi s-ar adresa, separat, unor categorii de public diferite şi vorbind despre subiecte diferite. Or, tocmai acest lucru ar trebui evitat. E caraghios să vorbeşti la România TV numai despre pensii şi ajutoare sociale, iar la B1 TV numai despre statul de drept.

Nu calitatea jurnaliştilor este aici în discuţie, ci decupajul pe care televiziunile îl operează inevitabil. Or, dacă s-ar organiza o dezbatere în altă parte, într-un cadru adecvat şi dacă toate televiziunile ar transmite simultan dezbaterea, atunci toată lumea ar fi expusă la întreaga problematică, iar dezbaterea nu ar mai putea miza pe anumite presupoziţii nerostite. Şi, în definitiv, întrebările ar putea fi puse de o echipă de jurnalişti, pe care nimeni nu şi-a dorit vreodată să-i excludă.

Se pare că premierul îşi doreşte foarte mult să rămână în spaţiul securizat al televiziunilor de partid sau al celor indirect manipulabile şi recurge la o flaterie stridentă cu scopul de a-i coaliza pe jurnaliştii TV împotriva lui Klaus Iohannis. Argumentaţia lui recurge la falsificări grosolane, sugerând că propunerea contracandidatului său ar exlude media şi că ar consta într-o dezbatere în cerc închis, între studenţi şi corpul profesoral al universităţilor.

S-ar putea spune că, în cele din urmă, argumentaţia nu contează, ci doar faptul pur al puterii. Primul-ministru îşi poate permite să refuze o dezbatere şi, prin urmare, o şi face. Totuşi, argumentaţia nu este un ornament, ci este omul însuşi. Calitatea argumentaţiei nu ţine doar de logică, ci, poate în primul rând, de etică.