Eşecul ARD: o lecţie pentru viitor

Toată lumea în PDL critică ARD şi are dreptate să o facă, atâta doar că e prea târziu. Când li s-a semnalat liderilor PDL că asocierea cu un mare partid care nu mai există (PNŢCD) şi cu unul fără nume şi fără istorie (Forţa Civică) sau cooptarea unui ONG cu o plaformă publică restrânsă nu au nici un rost, au reacţionat polemic.”Unificarea” dreptei, ”federalizarea” curentelor liberal-conservatoare devenise o adevărată dogmă care înfrunta orgolios realitatea. În sensul doctrinei şi nu ca pură etichetă, liberalii existau şi în afara lor, conservatorii şi creştin-democraţii existau mai ales în afara lor, în aşa fel încât proiectul ARD a părut un decor de carton, însăilat în pripă pentru o zi de filmare. Când li s-a spus că punerea laolaltă a două, trei etichete nu înseamnă unificarea dreptei, au zâmbit ironic şi maliţios. E adevărat că au existat oameni în partid care au văzut repede impostura situaţiei, inclusiv fanfaronada legată de integritate, dar partidul fusese cuprins de panică şi nu mai putea fi deturnat de la aşa zisa linie ”reformatoare”.

O analiză sociologică mai atentă ar putea, poate, să pună în evidenţă că PDL este într-adevăr un partid de dreapta, dar într-un sens care ar trebui precizat pentru a înţelege audienţa sa atât de redusă. Potrivit unei analize a Companiei de Cercetare Sociologică şi Branding (CCSB) care a elaborat sondajele politice şi exit poll-urile cele mai apropiate de realitate, votanţii PDL (ARD) sunt în cea mai mare măsură oameni cu vârste cuprinse între 33 şi 44 de ani, cu studii superioare care provin mai ales din Transilvania, incluzând şi Banatul şi Crişana. Pare dintr-o dată evident că este vorba de o ”clasă” activă aflată în plină ascensiune şi care îşi trăieşte succesul cu orgoliu. E vorba probabil de aceia care au privit cu dispreţ manifestaţiile din Piaţa Universităţii din luna ianuarie în virtutea faptului că i-ar fi reunit pe săraci, pe nereuşiţi sau, cu un termen universal inteligibil, pe loseri.

Putem presupune că e vorba de persoane care exercită profesii practice foarte bine plătite sau care au afaceri proprii şi care nu sunt deloc dispuşi să-şi ascundă la infinit sentimentul de superioritate. Or, o ţară atât de săracă, care pretinde la tot pasul discreţie, a ajuns să-i exaspereze. Ataşamentul lor faţă de politicile preşedintelui s-ar datora mai puţin unei înţelegeri macro-economice, sau unei responsabilităţi sociale, cât faptului că s-au plictisit să mimeze compasiunea şi că cinismul guvernului Boc le-a mers la suflet. Comentariile privitoare la ”mahalaua ineptă” de pe blogul fostului ministru Baconschi (pe care le-ar fi scris de fapt Papahagi!) sunt expresia distilată a sentimentului social pe care îl nutreşte generic această categorie socială. Este vorba, în mod indiscutabil, de o formă a dreptei şi nu ar trebui să utilizăm ghilimele.

Dar vorbim despre o dreaptă în sensul strict al poziţiei economice şi care nu vrea să conserve nimic, dimpotrivă aspiră la tot mai multe reforme. Rămâne totuşi o dreaptă puţin cunoscută cât priveşte valorile la care aderă sau modelul de societate pe care îl adoptă, deşi există indicii că este vorba cu precădere de o lume liberală, progresistă, care manifestă o mare repulsie faţă de soluţiile de inspiraţie conservatoare cum au fost acelea legate de limitarea avortului (proiectul cabinetului de consiliere). Am putea spune că ne aflăm în faţa noii burghezii române care nu a reuşit încă să-şi forjeze un chip social mai bine profilat, mai uşor identificabil poate şi din pricină că nu a ajuns încă la expresia culturii. E o burghezie de nouă generaţie, de oameni practici care au dispreţuit în sinea lor fineţurile poeziei sau filosofiei şi care s-au mulţumit cu ultima carte la modă şi cu filantropia petrecerilor de binefacere.

Prin urmare, conservatorii cărora ar fi trebuit să li se adreseze ARD nu se găseau în această categorie umană nici măcar din greşeală. Teodor Baconschi şi Mihail Neamţu, dacă nu fac pură demagogie, ar fi putut contribui la cristalizarea unei drepte conservatoare în cu totul altă parte şi în nici un caz alături de preşedintele Traian Băsescu, un liberal sută la sută, nutrit de un stil de laicism şi progresism forjat în şcolile comuniste.

Federalizarea curentelor dreptei în chipul propus de PDL şi ARD pare imposibilă, căci pune laolaltă apa cu focul: pe săracul care îşi mai pune speranţele doar în pronia cerească cu cel care face o carieră rapidă la Roşia Montană Gold Corporation, pe intelectualul care nu crede în liberalismul lipsit de dimensiune morală sau în socialismul distributiv, cu cel care jură numai pe cursul acţiunilor şi pe dobândă; în fine pe cel care nutreşte convingerea că integritatea este distilatul unei profunde culturi religioase, cu cel care sugerează că ar fi efectul unor metode de supraveghere poliţienească. În această lumină, care pretinde cu siguranţă o verificare sociologică mai atentă, Proiectul ARD a fost nu doar o stângăcie de o clipă, dar şi o imposibilitate de principiu.