Romii şi paradoxul incluziunii sociale

După vizita la Bucureşti a ministrului de interne din Franţa, Manuel Valls, lucrurile par să se pună în mişcare. Secretarul de stat Luminiţa Odobescu şi Damian Drăghici, consilier al primului ministru, au prezentat unor oficiali ai Comisiei Europene intenţiile guvernului de la Bucureşti cu privire la integrarea socială a romilor. Lucrurile au părut să demareze în forţă, dar nu este bine să avem aşteptări foarte mari. Este adevărat că noul guvern a făcut declaraţii mai convingătoare şi mai ferme, dar deocamdată asistăm la declaraţii de intenţii. Noul guvern are de partea sa şi o ambianţă mai favorabilă, deoarece, după ani de dispute sterile, statele implicate şi Comisia Europeană par un pic mai dispuse decât în trecut să conlucreze la o soluţie “europeană”. Diferenţa deocamdată e de atitudine. Guvernul Ponta a admis într-o măsură mai mare decât guvernele PDL că cetăţenii români de etnie romă sunt o problemă a statului român, iar ideea soluţiei europene a început şi ea să prindă rădăcini. Altfel spus, dacă până acum toate părţile căutau să scape uşor de dificultăţi, acum fiecare anunţă că este dispus să-şi asume partea sa de responsabilitate.

În cele din urmă însă reuşita sau eşecul stă în calitatea proiectelor. Dar ar trebui arătat că ezitarea şi neputinţa care au caracterizat până în prezent toate tentativele de a îmbunătăţi situaţia romilor au o cauză mai profundă. Cei care construiesc un proiect de integrare ajung inevitabil în situaţia paradoxală de a face într-un fel sau altul recurs la o formă de constrângere. De exemplu, activitatea mediatorilor şcolari şi sanitari a avut rezultate foarte bune, dar succesul a fost limitat. De la un punct încolo, persuasiunea se confundă cu constrângerea. Aceasta este marea problemă care caracterizează nu doar impasul românesc, ci poate mai ales impasul european. Cum să constrângi dacă îţi propui, dimpotrivă, să realizezi o emancipare cetăţenească? Şi cum ar putea rima constrângerea cu emanciparea şi libertatea?

De regulă, autorităţile publice sunt înclinate către constrângere. Poliţia exercită inevitabil o formă de violenţă asupra celor pe care îi “dislocă” şi apoi îi “repatriază”. S-a remarcat pe bună dreptate că repatrierea voluntară de care vorbesc autorităţile franceze nu este decât o formă de a camufla violenţa. Un filosof francez de orientare marxistă, Étienne Balibar face într-o carte recentă (“Citoyen-sujet et autres essais d'anthropologie philosophique”, PUF 2012) o observaţie pătrunzătoare: “este la fel de violent să integrezi ca şi să excluzi, este la fel de violent să negi diferenţa ca şi să o utilizezi pentru a ierarhiza şi discrimina în numele ei”.

Paradoxul acesta este, în orice caz revelator, pentru problematica romilor. În cazul lor, programele menite să-i aşeze în rând cu ceilalţi pretind o intervenţie la nivelul intim al unui mod de viaţă care se instituie ca o nouă formă de autoritate. Ca să fii integrat în societate nu este suficient să posezi dintr-o dată o locuinţă şi acte de identitate, este nevoie în prealabil să asumi un întreg sistem de constrângeri şi datorii sociale. Aşadar problema e departe de a fi una pur economică. Problema romilor depăşeşte problema sărăciei, care este doar un nivel relativ de privaţiune. Iată motive pentru care guverne, ONG-uri şi asociaţii pentru apărarea drepturilor omului au vorbit mereu limbi diferite şi mai ales contradictorii, împiedicând realizarea unui progres decisiv.