1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

„Drumul depre vest” şi codurile preşedintelui

Horaţiu Pepine19 septembrie 2012

În România nu a existat niciodată o polemică pe tema construcţiei europene. Rarele accente euro-sceptice au pastişat doar discursul britanic, nereuşind să formuleze argumente relevante pentru societatea românească.

https://p.dw.com/p/16BW8
Imagine: reuters

În focul luptei politice din vară s-a spus că miza principală ar fi ”calea europeană” a României. ”Europa”, ”europenismul”, au fost invocate ca argumente în favoarea preşedintelui Traian Băsescu. Câtă vreme politicienii occidentali (cu precădere cei aflaţi la guvernare) l-au susţinut pe preşedinte, afirmaţia părea că nu mai are nevoie de nicio argumentare.

Şi totuşi ideea este cu totul neclară. Ce poate însemna ”calea europeană” pentru o ţară care este deja membră a UE? Un eurodeputat din tabăra prezidenţială a împins lucrurile şi mai departe, scriind pe blogul său că alegerile parlamentare din decembrie vor fi alegeri pentru Europa. Iar preşedintele revenit în funcţie a declarat, cu ocazia recentei vizite la Bruxelles, că ”România îşi menţine fără ezitare drumul spre vest!”.

Pare absurd. În România, de la miniştrii până la nomazii cei mai săraci, de la stânga la dreapta, toată lumea stă de multă vreme cu faţa spre vest şi nimeni nu pare să-şi fi modificat orientarea.

Şi totuşi acest fel de a vorbi, repetat insistent în ciuda neadecvării sale spune ceva. ”Calea europeană” pentru o ţară care e de ceva timp membră a UE nu poate desemna, logic vorbind, decât calea federalismului. Există astăzi în Europa două direcţii principale: una care preferă interguvernamentalismul şi alta care pledează pentru o autoritate centrală investită cu puteri mai largi.

Preşedintele Traian Băsescu şi-a decriptat singur discursul atunci când a anunţat că se pronunţă pentru constituirea Statelor Unite ale Europei. Aşadar ”drumul spre Vest” nu poate însemna altceva în contextul situaţional de acum decât adeziunea preşedintelui faţă de proiectele care vizează modificarea grabnică a Tratatului european şi constituirea unui sâmbure de federalism. ”Drumul spre vest” este o exprimare codificată, la fel ca şi ”calea europeană”.

Preşedintele a sugerat aşadar că cei care îi doresc demiterea se opun proiectului federalizării europene. Subiectul pretinde cu adevărat să fie discutat: Este USL o alianţă cu preferinţe suveraniste? Sau asistăm la o iluzie de context şi la un abuz de situare?

Este cert că nici social-democraţii şi cu atât mai puţin liberalii nu s-au grăbit deloc să aplaude propunerile privind crearea unui guvern real al Uniunii Europene şi nici planul preşedintelui de adoptare cât mai rapidă a monedei comune.

Mult mai recent, prim-ministrul, Victor Ponta, a amendat declaraţiile preşedintelui privitoare la uniunea bancară, dar a părut mai curând expresia unui conflict de roluri. Premierul a contestat nu atât afirmaţia în sine, pe care nici măcar nu a comentat-o, cât faptul că preşedintele angajează din nou România fără o consultare politică mai largă.

Pe de altă parte, secretarul de stat, Claudiu Doltu, (militant PNL) a avut în cadrul unei conferinţe desfăşurate la Nicosia opinii identice cu cele exprimate de preşedinte. În orice caz, reprezentantul guvernului României a avut o poziţie cu totul distinctă de a guvernului Poloniei, care s-a opus unei supravegheri centralizate a sistemului bancar.

În România nu a existat niciodată o polemică pe tema construcţiei europene. Rarele accente euro-sceptice n-au făcut decât să pastişeze literatura britanică şi nu au reuşit să formuleze argumente cu relevanţă pentru societatea românească. Iar ironia este că puţinii euro-sceptici de acum câţiva ani au ajuns să militeze în chiar nucleul eurofil de la Strasbourg. Nu există nicio tradiţie în materie şi, prin urmare, nu găsim în România o arhivă a argumentelor eurosceptice care ar putea fi acum reactivată şi adaptată la noul context.

Dacă există totuşi puncte de vedere diferite cu privire la procesul integrării europene, (vezi calendarul adoptării euro, de exemplu) ele se referă mai curând la ritmul lor şi nu la integrarea în sine.

Se pare aşadar că lupta politică din România nu are miza ”europeană” sugerată de partizanii preşedintelui. Dar tocmai de aceea ar fi nimerit ca echivocurile să fie spulberate şi, în locul acuzaţiilor cu două înţelesuri, să asistăm în sfârşit la o dezbatere despre viitorul Uniunii.