Europa, România şi Curtea Constituţională din Germania

Iar Curtea Constituţională de la Karlsruhe a dat lumină verde planurilor de salvare a zonei euro, alimentând în continuare visul constituirii Statelor Unite ale Europei. Dar ce vrea România?

Întreaga Germanie a aşteptat miercuri, cu sufletul la gură, decizia judecătorilor Curţii Constituţionale din Karlsruhe. Pieţele financiare, bursele, birocraţii europeni, americanii, mulţi cetăţeni ai Bătrânului Continent şi investitorii asiatici au făcut la fel.

Ampla tensiune, calmată oarecum doar de observatorii avizaţi, care ştiau bine că la Karlsruhe nu se va adopta nici o hotărâre revoluţionară care să răstoarne definitiv şi irevocabil opţiunile clasei şi conducerii politice germane, era, totuşi justificată.

Fiindcă de voinţa şi de sentinţele apărătorilor legii fundamentale germane a depins şi va continua o vreme să depindă evoluţia şi viitorul Europei. Un viitor despre care, în consens cu o parte a elitei germane, şeful CE, Barroso crede că rezidă în federalizarea Bătrânului Continent.

Dacă ar fi considerat util acest lucru, judecătorii supremi ai Germaniei federale ar fi putut să pună capăt tuturor speranţelor de adâncire şi extindere a integrării statelor europene. Dacă ar fi vrut, aceiaşi judecători supremi, însărcinaţi să apere drepturile fundamentale ale germanilor şi constituţia unei ţări, a cărei identitate se sprijină în largă măsură pe conţinutul legii ei fundamentale, ar fi putut sista eforturile de redresare a statelor înglodate în datorii.

Dacă ar fi considerat că e de datoria lor, magistraţii din Karlsruhe ar fi putut opri, ca atare, demersurile de salvare a monedei şi a zonei euro. Ceea ce, potrivit afirmaţiilor repetate, de acum câteva luni, ale cancelarului Merkel, ar fi echivalat cu naufragiul Uniunii Europene.

Se ridică, în context, diverse probleme privindu-i direct nu doar pe germani ci şi pe români, ce se discută însă prea puţin într-o ţară ale cărei instituţii şi democraţie s-au văzut puse, în această vară, la încercări extrem de grele, din pricina prestaţiei catastrofale a propriilor guvernanţi.

Una din aceste probleme priveşte puterea ieşită din comun, conferită Curţii Constituţionale Germane. Alta, raportul dintre puterea acestei instituţii judecătoreşti naţionale şi amplitudinea consecinţelor europene ale sentinţelor ei.

Sorbind din plin din otrăvurile deversate public de maşinăria de propagandă a USL, mulţi s-au mirat în România, în ultimele luni, de anvergura criticilor iscate în Germania de atacurile lui Crin Antonescu la adresa CCR. Sau de încălcarea deciziilor Curţii de către Victor Ponta. Nu suntem colonia Germaniei, s-a spus şi s-a repetat la Antena 3.

Dincolo de ultranaţionalismul de grotă vehiculat de vectorii de opinie USL-işti, mulţi n-au priceput de ce germanii au, pe bună dreptate, oroare de asemenea manifestări. Fapt e, că, deşi sunt în bună parte sceptici în privinţa măsurilor de salvare europene, nemţii îşi respectă atât de puternic propria Curte Constituţională încât au o net mai mare încredere în ea decât în alte instituţii ale statului german.

De ce, nu e greu de ghicit. Pentru că Germania a trecut prin două devastatoare experienţe totalitare şi a ales, după prima, cea nazistă, să nu-şi anuleze conştiinţa istorică şi să nu-i suprime lecţiile. Experienţa comunistă a Germaniei răsăritene n-a făcut decât să întărească această opţiune în favoarea respingerii oricăror tendinţe de mancurtizare, de ucidere a memoriei.

Or, nazismul a demonstrat cât se poate de persuasiv, că se pot constitui uneori majorităţi antidemocratice. Majorităţi de tipul celei care, în alegerile din 1933 a facilitat accesul la putere al lui Hitler. Se pot constitui de asemenea majorităţi parlamentare, din pricina cărora să se ajungă la adoptarea de legi criminale, de natură să invalideze libertăţi şi drepturi civice fundamentale şi să arunce în aer democraţia şi statul de drept.

Iată unde ar trebui căutată originea sensibilităţii accentuate manifestate de germani ori de câte ori se încalcă, în special în Europa, principiile democraţiei liberale şi ale statului de drept.

Încât nu e de mirare că, la mare distanţă de dispreţul faţă de CCR afişat de un colonel Dogaru şi de trio-ul Ponta, Antonescu, Voiculescu, germanii îşi consideră Curtea Constituţională o instanţă esenţială, căreia îi deleagă cu încredere misiunea de a le apăra libertatea.

E oare, democratic, legitim ca 6 oameni (ai CCR) să invalideze votul altor „7,5 milioane?” Da, atâta vreme cât foarte ipoteticelor 7,5 milioane, dacă, în ciuda fraudelor, atâţi au vrut, la urne, demiterea preşedintelui ales al României, li se opune un segment majoritar al electoratului, care a boicotat voluntar, nu s-a prezentat la vot, ori a votat împotriva demiterii lui Traian Băsescu.

Dar este oare, democratic, legitim ca Judecătorii Curţii Supreme din Germania să determine viitorul Europei? Răspunsul la această întrebare este negativ. Drept şi legitim, din unghi democratic ar fi ca viitorul continentului să fie hotărât, prin referendum şi alegeri, de către cetăţenii Europei.

Dar, pentru ca să-şi poată exercita pe viitor acest drept natural, românii şi europenii au o misiune sfântă. Cu toţii sunt chemaţi să nu-i lase pe guvernanţii lor să amputeze independenţa justiţiei, să ciuntească instituţiile fundamentale ale statelor de drept alcătuind Comunitatea, ori să fure libertatea şi democraţia instalată şi în estul continentului după 1989.