Cauzele şi soluţiile dezastrului politic românesc la ceasul bilanţului

Cum de-a reuşit terţetul Voiculescu-Ponta-Antonescu, susţinut de Ion Iliescu şi aplaudat de Vocea Rusiei să izoleze atât de net România de partenerii ei occidentali şi să dezaxeze cu atâta uşurinţă statul de drept românesc? 

Cum de -a fost oare posibil ca, la peste două decenii de la finalul coşmarului ceauşist, democraţia românească să recadă atât de facil în brambureală postcomunistă şi în rău totalitar şi să-şi piardă atât de rapid busola democratică?

Răspunsul la această întrebare pare relativ simplu. Lovitura de stat dată de cupul Antonescu-Ponta, cu susţinerea antenelor voiculesciene şi a ideologilor unei Românii anti-occidentale şi consecutiva criză de stat românească n-ar fi fost posibile de bună seamă dacă în România ar fi avut loc lustraţia.

Neaplicarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, iată răul primordial care a făcut posibilă perpetuarea şi propăşirea acelei reţele malefice în stare să otrăvească în doar câteva luni tot ce-a construit societatea civilă românească în două decenii de imense eforturi.

Într-un stat de drept, în care fărădelegea comunistă, turnătoria şi mai ales activitatea de poliţie politică a ofiţerilor securităţii ar fi fost supuse fie şi numai simbolic sancţiunilor justiţiei nu s-ar fi putut ajunge niciodată la un derapaj anti-democratic de dimensiunile celui românesc.

Lustraţia ar fi luat dinţii viperei postcomuniste. Nici Ion Iliescu, nici Felix-Voiculescu şi nici alţi indivizi comparabili cu ei şi, la nivel inferior, cu colonelul instigator la ură pe nume Dogaru n-ar mai fi putut juca vreun rol semnificativ în viaţa publică românească.

E adevărat că lustraţia, în sine, nu se poate substitui unei mentalităţi democratice. De o astfel de mentalitate e imperios nevoie pentru ca o societate să reziste dezinformărilor şi propagandei sistematice, menite să inducă simpatie pentru colectivism, ultranaţionalism, izolaţionism şi noi experimente autoritare, dictatoriale sau totalitare.

De înrădăcinarea, consolidarea şi extinderea rapidă şi cuprinzătoare a unei astfel de mentalităţi e nevoie pentru ca şi membrii simpli şi mai puţin educaţi ai unei societăţi să sesizeze tendinţele autoritare şi să se ridice rapid şi eficient în calea autorilor unui puci.

Dar le lipseşte oare, românilor, spiritul democratic, aşa cum s-a afirmat de nenumărate ori?

Deşi în fostul imperiu comunist continuă să existe zone largi în care acest spirit e departe de a se fi impus, românii au rezistat surprinzător de bine cântecelor de sirenă anti-democratice.

Un sondaj i-a apreciat, ce-i drept, la 53 la sută pe nostalgicii comunişti din România. Dar sondajele sunt o chestiune foarte aleatorie. Churchill bunăoară nu credea decât în sondajele „falsificate” de el însuşi. 

Dovezile apetenţei democratice a românilor sunt multiple şi convingătoare. O majoritate clară a românilor a optat constant, cel puţin  din 2004 încoace, în favoarea democraţiei şi a valorilor euro-atlantice precum şi pentru integrarea ţării în structurile occidentale. În ciuda deşănţatei ofensive propagandistice a massmediei audio-vizuale româneşti, dominate de Antene, o clară, chiar dacă nu foarte amplă majoritate a rezistat în mod cu totul remarcabil şi în 2009 ispitei de a ceda în faţa agresiv propusei înlocuiri a preşedintelui cu o oligarhie.

În fine, la referendumul din 2012 nu s-a materializat defel speranţa puciştilor, care credeau în mod vădit în propriile himere, potrivit cărora 80 la sută dintre români vor ieşi să-l demită prin vot pe Traian Băsescu.

Dimpotrivă, infirmând extinsele prejudecăţi fataliste, românii, în majoritatea lor covârşitoare s-au opus, în mod legitim, în mare măsură prin boicot, proiectului suspendării preşedintelui. În ciuda programului de austeritate şi în pofida fraudelor, publicităţii anti-Băsescu şi intimidărilor masive, doar aproximativ o treime din electorat a validat activ, prin vot, programul USL de transformare din temelii a statului român. O transformare care a distrus credibilitatea ţării, a izolat-o durabil, i-a provocat prejudicii morale, politice şi economice incalculabile şi a alertat pe bună dreptate întreaga lume civilizată.

Clar e şi cum se va produce redresarea ţării. Contrar nădejdilor cu totul iluzorii ale multor români, nici Washingtonul şi nici Bruxelles-ul nu vor putea, până la urmă, restabili democraţia  şi repune în drepturi domnia legii în România.

În schimb, majoritatea pro-occidentală a ţării se va vedea chemată, odată în plus, să se mobilizeze, să se activeze şi să respingă încercarea expulzării României din comunitatea euro-atlantică. La ceasul bilanţului va trebui ca partidele realmente pro-democratice şi pro-occidentale, care se vor impune cu ajutorul naţiunii române pe scena politică, să elimine atât cauzele superficiale cât şi pe cele profunde ale actualei derive totalitare de la Bucureşti.