1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Câteva concluzii după referendum

Horaţiu Pepine2 august 2012

Suspendarea preşedintelui şi referendumul de demitere au pus în evidenţă carenţe grave ale administraţiei, dar şi ale sistemului instituţional, care trecea drept o certă achiziţie democratică.

https://p.dw.com/p/15iQV
Imagine: Reuters

Chiar dacă pare redundant, să reluăm câteva concluzii care s-au desprins în ultimele zile.

Listele de alegători sunt neactualizate şi vin în contradicţie cu alte informaţii relevante privitoare la numărul cetăţenilor români. Câtă vreme numărul alegătorilor nu a contat decât simbolic, nimeni nu a avut nicio obiecţie. Din clipa în care acest număr a condiţionat rezultatul unei consultări populare, s-a produs scandalul.

Se vede acum mai bine că administraţia are găuri şi gropi aşa cum aveau şoselele cu vreo 15 ani în urmă. Iar continuând comparaţia, democraţia românească pare asemenea unei curse de automobile pe o pistă plină de gropi, pe care o câştigă echipa absentă, căci toate celelalte maşini sfârşesc cu osiile frânte.

Imprecizia administraţiei (cu adânci rădăcini istorice) pare să fi produs, cu timpul, un mod de gândire, unul care operează nu cu numere precise, cu cantităţi bine definite, ci cu impresii vagi şi cu sugestii.

Aşa se explică naturaleţea cu care liderii PDL au falsificat, la un moment dat, voturile în parlament, fără să aibă nici cea mai mică tresărire. Vagul a devenit habitatul firesc al unor oameni pentru care aproximaţia convenabilă este principalul modus operandi.

Un ministru spunea la un post de televiziune că primăriile umflă numărul populaţiei din propriile comune ca să tragă de aici anumite profituri, cum ar fi numărul de angajaţi publici şamd. E o dezvăluire de importanţă majoră, care priveşte întreaga societate. Se vede încă o dată că autonomia administrativă parţială şi incoerentă care se practică în România încurajează comportamentele cele mai vicioase.

Legea referendumului trebuie regândită integral. Chiar dacă administraţia ar reuşi să pună la punct listele de alegători, deşi acest lucru pare puţin probabil pe termen scurt, numărul total al cetăţenilor cu drept de vot nu poate fi considerat relevant.

Întotdeauna şi peste tot, există un număr semnificativ de cetăţeni, care, din diferite pricini, nu votează. Chiar şi acolo unde votul este obligatoriu, (în Grecia şi Belgia) se înregistrează invariabil un anumit procent stabil de persoane care nu votează.

Ar trebui subliniat că votul universal este un principiu democratic şi nu o realitate de fapt. Votul universal este o declaraţie privind egalitatea politică a tuturor cetăţenilor, şi nu o realitate aritmetică.

Aşa stând lucrurile, numărul total alegătorilor nu poate fi luat niciodată ca reper, căci ar fi ca şi cum am amesteca planul realităţii împlinite cu cel al posibilităţii. Decizia Curţii Constituţionale privind cvorumul raportat la numărul total al alegătorilor suferă aşadar de un grav viciu logic.

Rezultă de aici ceea ce am mai spus: şi anume că sistemul electoral ar trebui reformat din rădăcină. Cetăţenii cu drept de vot (care participă nediscriminatoriu la realitatea virtuală a votanţilor) ar trebui să se înscrie ei înşişi pe lista de alegători cu ceva timp înainte de alegerile propriu-zise. În acest fel ei îşi declară explicit intenţia de a vota, definind precis corpul electoral al naţiunii.

Distincţia aceasta dintre persoanele cu drept de vot şi persoanele care sunt interesate cu adevărat să voteze este foarte importantă, deoarece ea reuşeşte să pună în evidenţă şi distincţia dintre cei care au intenţia să voteze şi cei care îşi duc intenţia la bun sfârşit.

Abia în acest cadru mai restrâns putem vorbi de absenteism relevant, ca formă de protest, după cum tot în acest cadru mai mic putem gândi reformele menite să faciliteze exercitarea dreptului de vot.

În fine, se poate trage concluzia cea mai gravă: CCR a emis o decizie cu scopul evident de a-i oferi preşedintelui Traian Băsescu cele mai mari şanse de a se întoarce în funcţie. CCR a a intervenit părtinitor în jocul politic, ceea ce ridică încă o dată problema reformei instituţiei, după modelul celor mai multe autorităţi de jurisdicţie constituţională din Uniunea Europeană.

În esenţă, judecătorii ar trebui să fie numiţi de parlament cu o majoritate calificată de cel puţin 2/3 şi nu cum se întâmplă astăzi. Comisia Europeană, în ultimul său raport, conţine o lacună: se referă la reformarea sistemului de numire al Avocatului Poporului, dar ignoră ceea ce este mai important: numirea judecătorilor la Curtea Constituţională.

E aproape comic să ceri pe un ton grav şi imperios partidelor să nu intervină în deliberările Curţii Constituţionale, când componenţa ei reflectă un raport de forţe politice.

Cu siguranţă că deciziile Curţii trebuie să fie acceptate cu calm, dar fără o reformă de substanţă există riscul major ca o criză asemănătoare să se repete.