Injuria, între calcul politic şi voluptate

După tot ce se întâmplă în aceste zile este greu de spus că România e o democraţie. Există o vehemenţă de ton, o intoleranţă, o încrâncenare, care nu au nimic de a face cu desfăşurarea reglementată a proceselor politice. Preşedintele suspendat şi susţinătorii săi, aflaţi în vizibilă minoritate, au devenit campionii violenţei verbale. Traian Băsescu, într-o nestăpânită pornire resentimentară, a dat tonul unor dezlănţuiri în cascadă: ”Paiaţa de la Cotroceni va răspunde în faţa legii”, iar partizanii săi au dus ”flacăra democraţiei” mai departe, amplificând şi mai mult violenţa: ”Paiaţă ordinară, cât timp vei mai abuza?” (Adrian Papahagi, tot despre Crin Antonescu)

E adevărat că decăderea stilului de adresare publică are antecedente. În 2010 poliţiştii revoltaţi au plecat în marş către Palatul Cotroceni strigând, de astă dată cu trimitere la Traian Băsescu, ”ieşi afară, javră ordinară”, dar ar trebui să facem o diferenţă între manifestările colective, între sloganurile strigate de mulţimile surescitate şi cuvintele asumate personal, mai ales de către intelectuali. E ca diferenţa dintre folclor şi literatura cultă. În aceste zile se pare că diferenţele s-au şters.

Susţinătorii preşedintelui, care se simt cauţionaţi de poziţiile Comisiei Europene, au dezlănţuit o campanie încărcată de ameninţări, dar din care răzbate prea puternic, prea vizibil şi neliniştitor, dorinţa unei revanşe personale. Lupta de acum din stradă, de la televiziune, de pe bloguri, nu mai are de a face cu apărarea democraţiei, ci cu duhul întunecat al vendetei. Cine înţelege spiritul limbii, ştie că trecerea bruscă de la stilul politeţii elementare către registrul injuriei grosolane e o ruptură, o destrămare, provocată de resentimentul pur. Raţiunea politică, argumentaţia raţională dispar subit sub noianul acestor revărsări necontrolate.

Există totuşi şi calcul politic în acest limbaj degradat. Adresându-te adversarului politic în aceşti termeni (”Paiaţă ordinară cât timp vei mai abuza?”), cauţi să-l delegitimezi în mod radical. Politeţea, chiar însoţită de opiniile cele mai critice, îl validează pe interlocutor, dar injuria îl invalidează în mod absolut. Există şi versiuni mai delicate ale acestui procedeu, dar mecanismul e acelaşi. Andrei Pleşu de pildă, explicând de ce nu merge la referendum, a spus că nu vede niciun motiv să înlocuiască ”un berbec cu două gâşte”. Tonul glumeţ, aparent cordial şi imparţial, salvează exprimarea, dar imaginea în sine conţine acelaşi dispreţ, de natură să anuleze orice credibilitate. Fabula spune, în felul ei, că niciunul din protagoniştii politicii româneşti nu e demn de preţuire şi de încredere. În declaraţia lui Andrei Pleşu mai există ceva, tipic pentru o suită întreagă de intelectuali români care aspiră să fie validaţi de occident. Ei se dezic rapid de orice ataşament partizan local, căci ştiu prea bine că nicio tabără nu poate fi apărată prea mult. Aşa se explică şi de ce unii dintre cei care au dat recent interviuri în Vest au afişat un dispreţ suveran şi neutru faţă de ambele tabere implicate în conflict, în timp ce în ţară, opiniile lor au fost mult mai favorabile uneia dintre părţi. Totuşi, dacă dispreţul imparţial poate fi o cale de ”salvare” personală, ea nu este o formă validă de participare politică. Dispreţul suveran faţă de toate părţile nu poate fi, în cele din urmă, decât o formă de auto-exilare.

Limbajul injurios este prin urmare nu doar expresia nestăpânirii, ci şi a unui calcul politic, căci, pentru a reveni la putere, tabăra prezidenţială, care a pierdut încrederea populară, are nevoie să impună ideea că adversarii nu sunt interlocutori valabili, că se găsesc, cu alte cuvinte, sub limita de jos a demmnităţii politice, în zona meprizabilă a unui regn inferior: ”Cât vom răbda aceşti chiulangii, aceşti impostori, aceşti plagiatori, aceşti mincinoşi, aceşti mangi, aceşti grăjdani, aceşti mazări, viezuri, mânji, aceşti bursuci. Cât vă vom mai răbda? Cât îi veţi mai răbda, fraţi români?” (Adrian Papahagi, de la Fundaţia Creştin Democrată). În fine după aceste citate devine clar că, dincolo de orice calcul, injuria exercită o atracţie prin ea însăşi, că existe o voluptate a limbajului mocirlos.

În această ambianţă, care nu a mai existat niciodată în România, în care militanţii îndârjiţi pregătesc de pe acum rugul pentru inamicii lor şi în care alţii par să-şi pregătească din timp exilul, ne putem aştepta la tot ce poate fi mai rău.