Ce democraţie ne dorim

Se face des auzită ideea că miza principală a referendumului din 29 iulie este apărarea democraţiei europene. Dar asta presupune că, până la suspendarea preşedintelui, România s-a bucurat de un grad acceptabil al democraţiei, că, în linii mari, regulile jocului au fost respectate. Este important să evaluăm cu atenţie această ipoteză.

Să ne amintim mai întâi câteva evenimente importante. În toamna anului 2009, PDL pierduse majoritatea în Parlament, iar guvernul Boc a picat în urma unei moţiuni de cenzură. Preşedintele Traian Băsescu a ignorat complet majoritatea constituită şi, folosind termenele legale la maximum, a desemnat un funcţionar bancar aproape necunoscut cu rolul de costitui un nou guvern. Candidatul era o persoană respectabilă, care nu avea însă nicio conexiune în lumea politică şi în plus niciun talent politic personal. Devenise evident că desemnarea lui era doar o formă de a trage de timp. Într-adevăr, partidele l-au ignorat politicos pe candidatul preşedintelui, care nu a reuşit să primească investitura. Termenele legale au un sens, dar ele pot fi manipulate, aşa cum s-a întâmplat din nou când preşedintele a tras iarăşi de timp până când a făcut o nouă propunere care ignora din nou majoritatea constituită. De data acesta, nu a mai găsit niciun candidat respectabil, căci devenise evident că este un joc de dragul jocului. Preşedintele a fost nevoit să recurgă la un om de casă, cum se spune, singurul care ar mai fi acceptat să simuleze, umilitor, rolul premierului desemnat. Al doilea candidat a picat şi el, aşa cum toată lumea ştia dinainte şi, dacă nu s-ar fi apropiat alegerile prezidenţiale, preşedintele ar mai fi putut continua jocul acesta până la epuizare. Constituţia spune că după două încercări eşuate, preşedintele poate dizolva parlamentul, dar nimic nu l-ar fi împiedicat să încerce de 3, 4 sau 5 ori. Chiar şi aşa se poate spune, cu certitudine, că preşedintele a manipulat procedurile pentru a trage de timp şi pentru a împedica formarea unui guvern al opoziţiei. Culmea, pentru cei care astăzi trec sub tăcere acest episod, este că preşedintele nu şi-a ascuns scopurile, declarându-le explicit.

Al doilea eveniment relevant s-a petrecut în 2010, imediat după alegerile prezidenţiale. În urma unei acţiuni insistente de racolare politică, începută cu şase luni mai devreme şi anunţată de altfel de presa oficioasă, o parte a majorităţii constituite liber în 2009 a fost atrasă de partea partidului prezidenţial. Prin mijloace rămase nedezvăluite, am asistat în 2010 la cea mai amplă mişcare de migraţie parlamentară. În 2004, raportul Comisiei Europene a semnalat foarte critic fenomenul migraţiei politice la nivelul administraţiei locale, dar de data aceasta, MCV-ul cu o arie restrânsă de cuprindere, nu a mai spus nimic. O migraţie condamnată sever în 2004, a trecut în 2010 ca fiind ceva firesc. Iar Curtea Costituţională, ea însăşi, a validat fenomenul indirect prin deferite decizii referitoare la regulamentele camerelor. Cu siguranţă că aceste lucruri nu ar fi fost posibile în democraţia occidentală.

Dar ar fi fost posibil ca cele mai importante legi să fie trecute, sistematic, prin angajarea răspunderii? Procedeul este legitim în anumite momente critice, când guvernul pune totul pe o carte. Dar când angajarea răspunderii devine o regulă, ne putem întreba dacă puterea legislativă nu este în mod grav subminată.

Aici apare principala problemă. Susţinătorii preşedintelui nu au semnalat niciodată încălcarea flagrantă a regulilor democratice elementare, deoarece au fost guvernaţi de ideea că o reformă bună şi necesară poate pretinde uneori mijloace mai puţin oneste. Încrezători în valoarea reformei, ei au închis mereu ochii până când, s-au trezit că derapajele nu mai au nicio limită. În Parlament nici nu mai conta dacă era sau nu majoritate, căci voturile era falsificate pe faţă. Din clipa în care preşedinta Camerei Deputaţilor a dublat ilicit numărul voturilor, s-a văzut că nicio regulă nu mai era respectată. Căzuse orice barieră etică şi, din acel moment, orice devenea posibil. Grupul aflat la putere credea nelimitat în valoarea reformei sale şi părea dispus să încalce regulile în mod nelimitat. Susţinătorii preşedintelui au tăcut mâlc, ca dovadă că deficienţele de cultură democratică în România ating în bună măsură şi elita ei intelectuală. Vestul greşeşte dacă îşi imaginează că intelectualii sunt democraţi în virtutea intelectualităţii lor. Este o iluzie care, în trecut, a fost plătită scump.

Restrospectiva poate continua cu o critică a tuturor instituţiilor democraţiei liberale, dar este suficient ca să ne întrebăm dacă aceasta este democraţia care pretinde să fie apărată.

Autor: Horaţiu Pepine

Redactor: Rodica Binder