Cum se nasc clişeele politice

Clişeele, imaginile schematice şi uşor inteligibile sunt mai penetrante şi mai persistente decât adevărurile. E gereu să explici, mai ales unui public neprevenit, ceva complicat, cu ascendenţe mai vechi şi atunci presa mai cu seamă recurge la simplificări, ferindu-se în primul rând să-i contrazică aşteptările. Aşa se face că presa mare din Vest publică anumite articole care vin din România, dar le refuză pe altele. De exemplu, mărturiile care vorbeau despre motivaţiile mai complicate ale manifestanţilor din Piaţa Universităţii din ianuarie 2012, au fost privite cu suspiciune în acele cercuri care nutreau convingeri ”apriorice”. În virtutea acestui fapt, aşa cum remarca un analist BBC, războiul informaţiilor a fost câştigat de Traian Băsescu.

Dar clişeele se formează tot timpul şi ele fac parte din acest permanent război informaţional. Uneori aceste imagini simplificate şi simplificatoare sunt creaţiile unor specialişti ai campaniilor politice, alteori sunt, pur şi simplu, tentativele celor care scriu în mod curent de a se face mai bine înţeleşi printr-o explicaţie clară ”pe înţelesul tuturor”.

Cu toţii suntem tentaţi, mai ales în momente marcate de controverse puternice, să spunem ceva limpede şi decisiv. Presa românească e plină de titluri care anunţă clarificări importante: ”Care este miza cutărui lucru” sau ”Care este adevărata miză” şi când întâlnim aceste formulări putem fi siguri că vom întâlni o prezentare schematizată.

Dar pentru că schemele acestea sunt mai durabile decât o descriere atentă şi preocupată de exactitatea faptelor este bine ca ele să fie combătute din vreme. De pildă imaginea potrivit căreia asistăm acum la o luptă între stratul subţire de europenitate a societăţii româneşti şi o majoritate anti-europeană, este un astfel de clişeu cu şanse mari de a răzbate în conştiinţa publică. În termeni generali, formularea conţine un adevăr. Societatea românească are un mare handicap de cultură politică liberală, aşa cum este ea înţeleasă în occident, înţelege greu participarea civică, nu are încredere în reguli, preferând aranjamentele personale, este brutală şi nu pune preţ prea mare pe demnitatea persoanei. Este adevărat, aşadar, că după 20 de ani de la ieşirea din izolare, stratul de europenitate a rămas subţire şi nici măcar marea migraţie nu a contribuit prea mult la amplificarea lui, căci contactele cu Vestul au rămas superficiale şi limitate adesea la lumea de periferie.

Dar administraţia lui Traian Băsescu s-a întemeiat la rîndul ei tocmai pe aceste moravuri locale, a încurajat copios aceleaşi practici corupte şi nu s-a sfiit să încalce toate regulile politice democratice. Preşedintele Traian Băsescu este unul dintre marii manipulatori care au vorbit pe de o parte pentru urechi externe despre ”Statele Unite ale Europei” şi despre valorile NATO, pentru ca în ţară să susţină o clientelă coruptă şi să recurgă la practici politice inadmisibile în Europa. De aceea, pentru cei care au o cunoaştere mai exactă a realităţii româneşti ideea luptei dintre forţele europeniste şi înapoiata Românie profundă stârneşte, în cazul cel mai bun, zâmbete ironice.

Forţa de convingere a acestei imagini se trage din faptul că există, într-adevăr, în România această linie de demarcaţie, dar ea nu coincide cu taberele politice. Europenişti autentici se găsesc şi într-o parte şi într-alta, după cum ambele tabere recurg mereu, electoral, la pulsiunile cele mai viguroase ale unui popor care nu are o tradiţie de democraţie liberală.

În România, spre deosebire de Ungaria, cu care se fac mereu comparaţii forţate, apele nu sunt despărţite, ele mergând mereu împletite din 1990 şi până astăzi. Imaginea cultivată de unii ziarişti occidentali, care scriu sporadic despre Europa de Est, potrivit căreia un prim ministru (Victor Ponta) care îi reprezintă pe foştii comunişti, îl atacă pe un preşedinte reformator şi europenist (Traian Băsescu), trădează poate şi un grav deficit de cunoaştere.

Dar explicaţia cea mai bună a acestor erori stă în nevoia de simplificare rapidă, mai ales atunci când evenimentele se desfăşoară cu mare repeziciune şi când editorul pretinde un articol clar şi inteligibil pentru publicul său. Chiar dacă ziaristul ştie mai multe decât lasă se înţeleagă că ştie, el lasă deoparte o seamă întreagă de fapte, care ar face expunerea contradictorie şi mai greu de înţeles, şi caută, totodată, să se pună de acord cu alte articole similare. Sociologii au explicat mecanismul imitaţiei care face ca, în cele din urmă, o mare parte din presă să spună acelaşi lucru: în aparenţă clar şi pe măsura aşteptărilor publicului său.