Ce nu se vede în Raportul Comisiei Europene

Raportul Comisiei Europene pretinde comentarii şi clarificări. Cu toate că face un bilanţ al ultimilor 5 ani, documentul se limitează la domeniul strict de monitorizare în aşa chip, încât comentariile legate de situaţia politică a momentului sunt lipsite de contextul lor propriu. În esenţă, Comisia constată că noul guvern a brutalizat anumite instituţii importante prin care se realizează echilibrul şi controlul reciproc al puterilor in stat. Probabil că nu era datoria Comisiei Europene să descrie întreaga evoluţie a acestor instituţii, ca Avocatul Poporului sau Curtea Constituţională. Dar tocmai de aceea este nevoie ca imaginea ”fotografică” a situaţiei să fie completată cu una a evoluţiei sale în timp. Ceea ce nu se vede în descrierea Comisiei este că o instituţie, cum este de pildă Avocatul Poporului, era deja o instituţie viciată (citeşte politizată) şi că lucrurile nu pot fi îndreptate doar prin anularea unor acte normative şi revenirea la o stare anterioară.

Să ne amintim un episod în aparenţă neimportant. Imediat după numirea lui Valer Dorneanu ca avocat al poporului, fostul prim-ministru Răzvan Mihai Ungureau i-a cerut acestuia, printr-o scrisoare deschisă, să conteste la Curtea Constituţională ordonanţa de urgenţă prin care hotărârile parlamentului erau scoase de sub jurisdicţia Curţii Constituţionale. Solicitarea era imperativă: dacă nu ar putea-o face din pricina obligaţiilor de partid, i se cerea să demisioneze. Mai înainte ca autorităţile europene să proceseze situaţia românească şi să elaboreze un răspuns, opoziţia de la Bucureşti dezvăluia rolul de arbitraj politic care fusese rezervat Avocatului Poporului.

Dacă se poate admite că Avocatul Poporului se cuvine să fie receptiv la reclamaţiile opoziţiei, teoretic slabă şi abuzată, în cazul acesta era vorba de o dezbatere constituţională care depăşea cu mult scopul pentru care a fost înfiinţată această instituţie. Avocatul Poporului a fost instituit prin Constituţia din 1991 cu scopul de a-i proteja pe cetăţeni de abuzurile statului, cum ar fi, ca să luăm un exemplu foarte actual, abuzurile administraţiilor financiare care încasează bani în avans şi nu îi mai dau înapoi niciodată. Fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu, prin chiar solicitarea sa imperativă, atribuia însă acestei instituţii un rol politic.

Comisia Europeană a ţinut seama de aceste detalii, cerând primului ministru Victor Ponta să fie de acord cu un nou avocat al poporului agreat de toate partidele, dar nu a prezentat întregul context. Ar trebui să se ştie însă că instituţiile româneşti funcţionează prost nu din cauza unei lovituri subite, ci din pricina politizării lor succesive la care au contribuit de-a lungul legislaturilor, toate părţile. Din clipa în care Avocatul Poporului a dobândit puterea de a contesta ordonanţele guvernului la Curtea Constituţională, (Constituţia modificată în 2003) partidele au întrevăzut aici un instrument politic inestimabil.

De asemenea, raportul Comsiei Europene face observaţii severe privind ”subminarea” Curţii Constituţionale, dar în absenţa unei perspective diacronice, care ar putea sugera şi remediile posibile. Comisia Europeană în rapoartele sale oficiale nu a pus niciodată la îndoială deciziile Curţii Constituţionale din România, nici atunci când ele păreau să se opună întrucâtva reformelor pe care le aştepta. De exemplu, în 2005, CCR bloca anumite măsuri iniţiate de ministrul de justiţie Monica Macovei privind pensionarea magistraţilor de la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie care împliniseră vârsta legală. Exista un tâlc neformulat al acestei reforme: magistraţii vârstnici, legaţi prea mult de trecutul comunist şi dependenţi de relaţii politice, nu prezentau suficientă încredere în contextul legilor anticorupţie. Raportul Comisiei Europene din acel an s-a mulţumit să consemneze poziţia CCR şi să constate că s-au făcut totuşi progrese. Dar în ţară, decizia Curţii a fost invocată de preşedintele Traian Băsescu, printre altele, ca motivaţie pentru declanşarea alegerilor anticipate. De asemenea, cel puţin unul din judecători a fost acuzat de incompatibiliate. În atari împrejurări, susţinătorii mai radicali ai reformei au cerut desfiinţarea Curţii Constituţionale şi redefinirea integrală a controlului de constituţionalitate.

Deciziile Curţii au fost în cele din urmă respectate, dar este de reţinut că toate aceste comentarii şi acuzaţii, care s-au repetat în contexte diferite în toţi anii care au urmat, au contribuit mult la erodarea credibilităţii acestui for. Deciziile Curţii trebuie să fie invariabil respectate, chiar dacă există controverse politice şi juridice, dar totodată insituţia trebuie să se bucure de o mare autoritate publică. Curtea nu poate funcţiona bine dacă nu se plasează la nivelul cel mai înalt al prestigiului public.

Aşadar ”subminarea” Curţii Constituţionale de care vorbeşte raportul Comisiei, nu poate fi înţeleasă bine în afara acestui context mai larg. La fel cum Avocatul Poporului ar trebui ,în viziunea Comisiei, să se bucure de încrederea tuturor partidelor, judecătorii Curţii Constituţionale ar fi nimerit să se bucure, la rândul lor de o mai largă susţinere politică şi totodată de un nedezminţit prestigiu public. Or, la acest capitol, politica românească din ultimii 10 ani nu a făcut niciun progres, dimpotrivă, politizarea a continuat într-o cursă încordată.

În sfârşit, Raportul Comisiei mai arată în bilanţul său că progresele au fost realizate întotdeauna numai ca urmare a presiunilor externe. Dar această constatare ar fi de natură să insufle iniţiatorilor acestor presiuni un grad şi mai înalt de responsabilitate.