Presa între emoţie politică şi cunoaştere

Ar fi foarte nimerit astăzi dacă presa ar putea marca cu semne speciale ceea ce este analiză profesionistă şi ceea ce este campanie electorală; dacă afirmaţiile bine susţinute de fapte şi argumente ar fi publicate într-o coloană cu anumite caractere de literă şi propaganda de partid pe altă coloană, cu litere disctincte.

De exemplu, se spune astăzi, pe toate canalele, ca şi cum ar fi o informaţie bine dovedită şi documentată, că prerogativele Curţii Constituţionale au fost limitate prin ordonanţă de urgenţă, fără să se arate în ce constă limitarea şi mai ales care este contextul ei. Se face iarăşi comparaţia cu Ungaria într-un mod general, nebulos, cu aerul că lucrurile sunt de la sine înţelese şi că este suficient ca ele să fie reafirmate. Este doar un exemplu, dar incendiul care a cuprins presa românească în ultimile zile ne poate furniza probe numeroase. Asemenea afirmaţii sunt legitime în campania electorală. Discursul politic de campanie recurge la aspecte emoţionale, la avertismente menite să provoace spaima şi, în general să determine anumite comportamente electorale.

Dar cu cât electoratul este mai puţin informat, cu atât devine mai uşor victima acestor exclamaţii şi avertizări în care adevărul şi minciuna sunt bine împletite, în aşa fel încât să nu poată fi uşor disociate. Şi de aceea, spre deosebire de discursul politic, prin esenţa lui părtinitor fără limite, presa ar trebui să asume misiunea clarificării lucrurilor, a disocierii adevărului de minciună şi a informaţiei de propagandă. Nimeni nu se poate sustrage părtinirii întru totul, dar articolele din prima coloană ar trebui să facă efortul de a rămâne pe cât posibil, şi pe potriva fiecăruia, în limitele adevărului demonstrabil.

Există cu siguranţă şi un alt fel de adevăr, unul care ţine fie de domeniul credinţei, fie de domeniul lucrurilor inavuabile. Chiar şi în politică, hotărârea pe care o manifestă unii politicieni, ţine de intuiţii pe care nu ar fi recomandabil să le rostească cu voce tare. Ca, de exemplu, sentimentul superiorităţii definitive a propriului grup politic, pe care îl promovează cu toate mijloacele, fie acestea şi cu totul injuste. Cum am putea explica altfel declaraţiile absolute ale unui politician care refuză explicit ideea alternanţei democratice la putere?

Dar presa nu poate avea ca obiect asemenea convingeri secrete. Ea trebuie să se limiteze la adevărurile demonstrabile, la cele care pot fi susţinute cu fapte şi argumente logic expuse. Presupoziţiile ascunse, jocurile înşelătoare de cuvinte, comparaţiile nebuloase şi, în general, toate procedeele sofistice ar trebui delegate explicit discursului electoral şi marcate cu semne speciale.

Prin urmare, dacă cele două tipuri de discurs s-ar putea distinge vizibil prin culori şi prin dispunerea diferită în pagină, s-ar face un progres extraordinar. Din acel moment ar dispărea suspiciunea care planează dramatic asupra presei în întregul ei. Dacă pe o coloană ar apărea articolele care caută să aducă un plus de cunoaştere şi pe altă coloană cele care caută să provoace un plus de emoţie şi de convingere politică, atunci toată lumea are avea de câştigat. Pe de o parte autorii din prima categorie ar scăpa de suspiciunea metodică cu care sunt receptaţi, pe de alta, autorii din a doua categorie ar putea intra cu onoare în categoria experţilor de campanie.