Legea nu ar trebui să fie prilej de persecuţie

Ministrul educaţiei a anunţat că intenţionează să verifice legalitatea angajării lui Daniel Funeriu, în calitate de consilier prezidenţial. Ministrul Liviu Pop a declarat că bănuieşte că predecesorul său Daniel Funeriu nu a putut prezenta diplomele necesare: "Din punct de vedere al studiilor medii, nu are diplomă de bacalaureat, iar din punct de vedere al studiilor superioare, nu am găsit în arhiva Ministerului niciun document care să arate echivalarea studiilor", a spus Liviu Pop.

Motivaţiile unei asemenea investigaţii sunt transparente, dar surprinzător este mai ales faptul că după atâţia ani de la admiterea României în UE, diplomele obţinute în străinătate nu sunt recunoscute fără proceduri birocratice de echivalare. Pur şi simplu administraţia românească aflată în faţa unei diplome obţinute într-o ţară europeană ar trebui s-o accepte spontan, ca act legal şi suficient. Se înţelege că funcţionarii nu gândesc pe cont propriu şi că ar fi nevoie de o lege sau mai curând de o normă internă de aplicare a legii în care să se spună că orice diplomă din UE este valabilă şi în România. Dacă din diverse motive există suspiciuni se poate iniţia o crespondenţă cu instituţia emitentă şi în cel mult o zi lucrurile se pot clarifica. Ceea ce fac atât de repede ziariştii atunci când verifică acurateţea unor CV-uri poate face la rigoare şi administraţia publică. Nimeni nu mai poate invoca astăzi dificultăţile de comunicare, căci prin intermediul unui e-mail lucrurile se rezolvă repede şi gratuit.

Ar exista alte motive, mai serioase, pentru ca administraţia românească să nu accepte diplome obţinute în Franţa, Marea Britanie sau Finlanda? De exemplu, se tem oare înalţii funcţionari publici că diplomele obţinute în străinătate nu ar fi la înălţimea diplomelor româneşti? Au motive să creadă că educaţia obţinută într-o altă ţară europeană ca Italia, Estonia sau Ungaria ar fi mai proastă decât cea obţinută în România?

Adevărul este că instituţiile de învăţământ europene nu sunt egale între ele şi că pot apărea mari diferenţe de la ţară la ţară şi în cadrul aceleiaşi ţări. Dar din nefericire, România nu poate pretinde că ar deţine supremaţia în vreun domeniu sau altul.

Faptul că în România se face atâta caz de procedura echivalării diplomelor este disproporţionat. Şi în cele din urmă nu este vorba de suveranitate naţională sau de condiţia diplomatică a reciprocităţii, ci de îngustimea de vederi a corpului birocratic. E o veritabilă luptă pentru un petent să obţină de la administraţia financiară o ştampilă pe o solicitare din Germania potrivit căreia plăteşte impozitele în România, darămite să mai pretindă echivalarea unei diplome redactate într-o limbă străină.

O a doua problemă pe care o pune investigaţia declanşată împotriva lui Daniel Funeriu este aceea a notorietăţii. Chiar dacă nu are o diplomă echivalată conform unor proceduri româneşti este de notorietate publică că a obţinut înalte acredităţi academice. Or, notorietatea este un concept recunsocut şi în drept.

În sfârşit, legea statului nu ar trebui utilizată împotriva cetăţenilor săi. Legea ar trebui să te apere de abuz şi arbitrariu şi nu să-ţi facă viaţa amară. În România există însă destule situaţii în care legea interpretată strâmb şi devenită regulă administrativă complică mult viaţa tuturor, inclusiv în planul tranzacţiilor comerciale. Aici există încă un spaţiu larg pentru o veritabilă reformă a statului.