Un proces cu veritabilă miză politică

Fostul premier Adrian Năstase a încercat să se sinucidă în momentul arestării sale, miercuri noaptea, după pronunţarea sentinţei. Agenţia Mediafax, care citează surse anonime, relatează că fostul premier a cerut poliţiştilor permisiunea de a lua o carte din bibliotecă şi, profitând de răgazul obţinut, a încercat să se împuşte cu un pistol. Unul dintre poliţişti a intervenit, deturnând focul de armă care i-a provocat totuşi lui Adrian Năstase o rană la gât. O lungă istorie politico-judiciară a trecut razant pe lângă un final de melodramă.

Cu câteva ore înainte, Înalta Curtea de Justiţie şi Casaţie pronunţase sentinţa definitivă prin care fostul prim ministru Adrian Năstase a fost condamnat la doi ani de închisoare cu executare. Fostul ministru al Justiţiei, eurodeputata, Monica Macovei, a declarat că sentinţa are o puternică valoare simbolică, fiind „un semnal pentru români că politicienii nu sunt deasupra legii”.

Cu toate acestea, condamnarea lui Adrian Năstase nu este prima de acest fel. Cu mai puţin de o lună înainte (28 mai 2012), Ioan Avram Mureşan, ministru al agriculturii în perioada 1998-2000, a fost condamnat la 7 ani de închisoare cu executare, o pedeapsă extrem de severă în comparaţie cu procesele similare. Toate dosarele care au avut ca obiect infracţiuni asimilabile noţiunii mai generale de corupţie se încheiaseră fie cu achitarea, fie cu condamnări cu suspendarea executării pedepesei.

Condamnarea ministrului ţărănist a trecut însă neobservată deoarece guvernul din care făcuse parte (o coaliţie de dreapta anticomunistă) nu fusese niciodată asociat în ochii opiniei publice cu puterea strivitoare care-i fusese atribuită lui Adrian Năstase şi partidelor care continuaseră ,într-un fel sau altul, dominaţia foştilor comunişti. Adrian Năstase păruse să întrupeze puterea nelimitată care decurgea din vechile reţele de influenţă ale regimului comunist convertite la un capitalism neloial. Fostul premier a fost un simbol al unei tranziţii nedrepte şi un model descurajant de reuşită socială. Este de semnalat însă că această condamnare vine oarecum târziu şi că forţa sa de impact psihologic a fost mult atenuată de trecerea timpului. Cu ani în urmă, ar fi părut o revanşă puternică în ochii unei majorităţi care a pierdut în mod nedrept competiţia tranziţiei, dar astăzi, într-un context frământat de preocupări diferite, cazul Năstase pare de domeniul trecutului.

Procesul Năstase legat strâns de relaţia României cu UE

Procesul a început acum 8 ani, când alianţa politică de opoziţie PNL-PD sesiza Parchetul Naţional Anticorupţie împotriva primului ministru de atunci, Adrian Năstase, acuzat iniţial de tranzacţii ilegale cu terenuri şi trafic de influenţă. Dosarul a fost însă închis repede de parchetul condus de procurorul Ion Amărie, un om loial primului ministru şi care era, el însuşi, bănuit de acte ilegale.

Cu ocazia aceea, s-a văzut cu limpezime care sunt obstacolele de natură instituţională care blochează în România orice proces de mare corupţie. Subiectul a intrat în atenţia Comisiei Europene, care a încheiat în acelaşi an negocierile de aderare cu România, dar cu condiţia reformării radicale a sistemului judiciar. Timp de trei ani după aderarea deplină a României la UE, statele occidentale au avut la dispoziţie clauza de salvgardare, ca o formă de presiune pentru impulsionarea reformei justiţiei. În toată această perioadă s-au produs reforme instituţionale însemnate, dar ele nu au dat rezultate vizibile. Nici un dosar de mare corupţie nu a fost finalizat şi se părea că procesele trenează în aşteptarea termenelor de prescriere.

Comisia Europeană a fost nevoită, de aceea, să menţină monitorizarea reformei în justiţie prin intermediul aşa numitului Mecanism de Cooperare şi Verificare, lipsit de această dată de orice pârghie de constrângere. Aşa cum înalte oficialităţi de la Bucureşti au avertizat în repetate rânduri, Guvernul României era pregătit să denunţe unilateral acest acord de supraveghere pe care îl considera umilitor. În aceste circumstanţe delicate, câteva guverne occidentale ale UE au condiţionat în mod tacit admiterea României în Spaţiul Schengen de îndeplinirea condiţiilor din cadrul MCV, care se referă astăzi în exclusivitate la combaterea corupţiei.

Nu este clar dacă menţinerea acestor forme mai discrete de presiune au dat rezultate, dar este cert că în cursul anului 2012 s-au încheiat mai multe procese răsunătoare care îi priveau pe foşti miniştri şi alte persoane care ocupaseră înalte funcţii în administraţia de stat. Cazul Năstase este cel mai relevant, căci se află la originea clauzei de slavgardare care a fost instituită la admiterea României în UE.

Înţelesul real al mizei politice

Iată de ce miza acestui proces a devenit una politică. Alianţa dintre PNL şi PD (Alianţa Dreptate şi Adevăr) care formulase în 2004 plângerea penală împotriva fostului prim ministru Adrian Năstase a candidat cu un program politic care avea în centrul său reformarea Justiţiei şi combaterea corupţiei. După câştigarea alegerilor, prioritatea ministrului de Justiţie, Monica Macovei, a fost să reformeze parchetele şi să înnoiască componenţa instanţelor judecătoreşti, care erau toate legate prea strâns de vechile structuri de putere. Simultan, ancheta împotriva lui Adrian Năstase a fost reluată de un parchet anticorupţie cu o componenţă schimbată radical.

De la începutul anului 2006, când Adrian Năstase a fost repus sub acuzare de Departamentul Naţional Anticorupţie, care înlocuia vechiul Parchet Naţional Anticorupţie, şi până la sentinţa din 20 iunie, procesul a evoluat complicat cu suişuri şi coborâşuri.

Fostul premier a reuşit să pună în slujba sa toate pârghiile de putere camuflate în aparatul instituţional cu ramificaţii pâna la Curtea Constituţională, care în fazele incipiente ale procesului l-a salvat pe fostul premier de o periculoasă percheziţie. De atunci, au trecut aproape două cicluri electorale, dar, în ciuda numeroaselor schimbări de personal, România a avut meritul de a conserva, în linii mari, la ministerul de Justiţie priorităţile stabilite împreună cu Comisia Europeană. În toată această perioadă politicul şi reforma judiciară s-au împletit inevitabil. Dar, profitând de ambiguitatea ideii de „miză politică”, fostul premier a încercat sistematic să decredibilizeze procesul intentat împotriva sa, prezentându-l ca pe „o acţiune orchestrată şi motivată strict de comenzi politice”.

Unii dintre militanţii PSD de astăzi continuă să-şi exprime convingerea că au asistat la un proces nedrept, la o revanşă personală a preşedintelui Traian Băsescu, dacă nu chiar la o acţiune a „Vestului colonizator”. În general însă ,alianţa aflată astăzi la Putere, Uniunea Social Liberală (PSD şi PNL) evită să facă mare caz de această sentinţă de teamă să nu se asocieze prea mult în prag de alegeri cu imaginea fostului prim ministru.