Plagiatul şi inevitabila demisie

Reacţia politicienilor de rang înalt prinşi cu mâţa în sac, de pildă cu un furt de idei e, de regulă, identică. Mai mereu, demnitarii care au comis erori grave sau acte imorale şi ilegalităţi de felul unui plagiat încep prin a respinge categoric toate învinuirile. În faţa evidenţei trec, treptat, la aplicarea tacticii salamului, recunoscând pe felii adevărul, oriunde şi oricând acesta nu mai poate fi contestat.

Adepţii şi susţinătorii lor, care de regulă sunt numeroşi, devreme ce demnitarii cu pricina au fost aleşi în funcţii înalte, sunt, în genere, mai întâi şocaţi de acuzele vehiculate.

Apoi se arată deziluzionaţi, înainte ca speranţele amăgite şi sugestia masei revoltate, să spunem de un plagiat, să-i transforme, rând pe rând, din partizani înverşunaţi în prieteni înţelegători dar detaşaţi, iar în final în duşmanii declaraţi şi înveteraţi ai fostului lor idol. 

Pentru politicieni, şi în special pentru cei foarte tineri, care n-au răbdare să ajungă în vârful piramidei prin acumularea de merite reale, cândva, într-un târziu, la vârsta senectuţii, e mare tentaţia plagiatului, ca mod de a o lua pe-o scurtătură într-o carieră altfel prea anevoioasă. 

Nu i-a rezistat ispitei nici prezentabilul Karl Theodor zu Guttenberg şi nici frumoasa euro-parlamentară liberală Silvana Koch-Mehrin. În ciuda dezminţirilor lui viguroase şi a acuzelor adresate preşedinţiei, pare să-i fi sucombat şi Victor Ponta, dacă e să dăm crezare analizei unui ziar serios precum Frankfurter Allgemeine Zeitung.

Ce va urma nu e greu de ghicit. Ponta, fostul copil de casă al lui Adrian Năstase, devenit marea speranţă a socialiştilor români, îşi va încheia prima parte a carierei ca fostul ministru german al apărării, cotat, ani buni, ca mare nădejde a conservatorilor germani şi ca posibil succesor al cancelarei Merkel.

De altfel, şefa executivului de la Berlin încercase multă vreme să-l apere pe zu Guttenberg, afirmând că nu l-a ales în calitate de consilier ştiinţific, ci i-a încredinţat un portofoliu în care şi-ar fi probat competenţa. Fusese o glumă bună. Dar nu avea să amuze pe nimeni.

Şi Ponta, întrebat dacă-şi va da demisia a răspuns cu o caracteristică impertinenţă: „Demisia din ce? Din funcţia de doctor?”

Ceea ce premierul român nu pare a înţelege încă este efectul devastator pe care-l are furtul intelectual, hoţia, fie ea "doar" de idei, asupra credibilităţii unui om politic, şi mai cu seamă asupra unuia ce reprezintă o ţară.

Or, credibilitatea constituie esenţa unei cariere politice într-o democraţie şi într-un stat de drept.

În final, dacă acuza de plagiat se verifică, Ponta nu va avea deci încontro şi va trebui să arunce prosopul. Demisia lui, precedată, însoţită sau urmată de invalidarea titlului de doctor nu va fi facultativă. Ea este, oricum, inevitabilă dacă partidul social-democrat vrea să-şi păstreze intacte şansele electorale în scrutinul legislativ din toamnă. Dar retragerea din prim plan a doctorului Ponta se impune încă de pe acum.

Dacă actualul premier se bucură cu adevărat de inteligenţa care i s-a atribuit, Ponta şi-ar asuma instantaneu derapajul etic, n-ar admite o moarte lentă a carierei sale şi şi-ar grăbi demisia pentru a-şi accelera, la rigoare, şi revenirea în prim planul vieţii politice şi publice.