Se apropie scadenţa
13 iunie 2012
Senatorul PDL Radu Berceanu a cerut convocarea unui Congres extraordinar şi schimbarea completă a conducerii actuale a partidului. E adevărat că alţi lideri ca Adrian Videanu sau Cezar Preda au dezaprobat graba, recomandând ca partidul să “intre în logica de campanie” şi abia apoi, după alegeri, să fie iniţiate evaluările necesare. Vasile Blaga, care pare să fi preluat de facto conducerea partidului a cerut colegilor, în schimb, mai multă discreţie.
Mai devreme sau mai târziu însă, cei care au condus partidul la dezastru electoral vor fi chemaţi să dea socoteală în faţa militanţilor dezamăgiţi.
Emil Boc s-a dovedit a fi o soluţie proastă şi dacă anul trecut, la Convenţia din mai, unii se mai iluzionau cu privire la şansele de relansare a partidului, astăzi cei lucizi îşi propun doar să limiteze pierderile.
Dar PDL ar putea de pe acum să tragă unele învăţăminte importante. Atunci când democraţia internă a partidului este complet suspendată, când dezbaterile încetează şi deciziile vin din altă parte gata făcute şi nediscutabile, partidul se atrofiază.
La Convenţia din mai 2011, conducerea actuală a fost aleasă prin manevre de culise, în aşa fel încât micul grup pro-prezidenţial să poată prelua conducerea. Emil Boc, Roberta Anastase, Teodor Baconschi, Gheorghe Flutur nu se bucurau de nicio autoritate în partid, fiind percepuţi, ca şi Elena Udrea, Sever Voinescu şi alţii, ca fiind “oamenii preşedintelui”.
La Convenţia din 14 mai 2011, Vasile Blaga a deplâns liniştea tristă care se lăsase de multă vreme la sediul din Modrogan, absenţa dezbaterilor, supunerea oarbă şi linguşitoria ca metodă, dar nu a avut curajul să spună lucrurilor pe nume până la capăt şi, probabil, de aceea a şi pierdut.
Marea masă a partidului a simţit ezitarea şi, percepând-o ca pe o slăbiciune, a votat în favoarea taberei opuse. Iar ulterior, câştigătorii au acceptat, cu generozitate tactică, alegerea de faţadă a unor opozanţi ca Sorin Frunză Verde şi Mihaela Popa. Partidul fusese însă redus la tăcere şi din acel moment comenzile nu au mai fost contestate.
În afară partidului, lucrurile au fost percepute greşit. Se crease imaginea unui aşa numit grup “reformist”, care nu avea însă decât sarcina precisă de a difuza în organizaţie deciziile preşedintelui Traian Băsescu. A fost o reuşită operaţie de marketing politic, care a creat o presiune publică foarte mare asupra acelora care ar mai fi avut vreo reacţie de independenţă. Unii rebeli, ca Cezar Preda, au continuat să critice, dar nu avea cine să-i audă. Presa de opoziţie îi trata pe aceşti perdanţi de la Convenţie ca pe toţi ceilalţi pedelişti, iar presa puterii îi discredita sistematic cu aluzii de diferite feluri.
În aceste condiţii, partidul a fost practic paralizat şi nu este de mirare că a încetat să mai răspundă la stimulii externi, oricât de puternici ar fi fost aceştia. Nu e de mirare, de asemenea, că, la un moment dat, partidul a refuzat să mai susţină guvernul Ungureanu, care alienase partidul complet.