Bacalureatul diferenţiat: o soluţie pentru viitor

Ideea unui bacalaureat diferenţiat a fost lansată prematur şi într-un context nepotrivit. Totuşi ideea în sine este bună şi a fost susţinută şi de guvernul anterior, căci menţinerea pe termen lung a sistemului actual riscă să conducă la o criză majoră.

Admiţând că guvernele vor reuşi să menţină mai mulţi ani la rând nivelul ridicat de exigenţă impus în 2011, ne putem aştepta ca, în mod repetat, jumătate dintre absolvenţii liceelor să rămână fără diploma de bacalaureat şi fără nicio perspectivă realistă de integrare profesională. Câtă vreme diploma de Bacalaureat e îndeobşte cerută ”la angajare”, examenul dobândeşte dimensiuni sociale care au fost, aparent, ignorate. În România nu există o reţea puternică de şcoli de formare profesională, ceea ce face ca absolventul de liceu care nu reuşeşte la examentul de bacalaureat să rămână fără nicio perspectivă de evoluţie personală.

Se vede de pe acum că e foarte greu, din punct de vedere politic, să menţii nivelul bacalaureatului şi probabil că nu va fi de ajuns ca o mână de vigilenţi să denunţe sistematic tentativele guvernelor viitoare de a slăbi exigenţa. A mers un an, va merge poate şi al doilea în siajul primului, dar apoi vor apărea îndoielile. Încetul cu încetul, se va crea o mare nemulţumire publică care va tinde să rupă zăgazurile şi orice guvern va fi tentat, în mod tacit, să relaxeze examenele. Întreaga istorie de 30 de ani a învăţământului românesc ne arată că aşa se va întâmpla şi că, oricâte opuneri vor fi, uniformizarea în jos este o mişcare irepresibilă.

De aici însă ar trebui trasă o concluzie: ca să poţi conserva pe termen lung, şi nu doar pe durata unei legislaturi, un bacalaureat de bun nivel, este nevoie să propui mai multe tipuri de bacalaureat. E nerealist să ne închipuim că la capătul unei discipline liceale severe, întinse pe ani, populaţia şcolară din România va ajunge cândva să absolve un bacalaureat general în proporţie de 75%-80%.

Se vede aşadar că există o presiune socială puternică şi că mai devreme sau mai târziu ar fi bine să se adopte o formulă care să ofere fiecăruia o şansă mai potrivită cu propriile aspiraţii şi posibilităţi. Exemplul francez, care a stat în mod explicit la baza reformei Miclea-Funeriu, ar putea fi dus mai departe, căci în Franţa există 3 tipuri de bacalaureat: cel general, care lansează de regulă absolvenţii pentru studiile universitare, cel tehnologic şi, mai nou, cel profesional. Este oarecum de la sine înţeles că deţinătorii unui ”bac pro” nu vor merge să studieze matematicile superioare, după cum nici posesorii unei diplome tehnologice nu se vor înscrie la cursuri de filosofie antică.

În România însă, fostul ministru Daniel Funeriu a vorbit despre necesitatea unor interdicţii explicite din cauza unui sistem universitar particular prea avid şi lipsit de discernământ. În principiu, Daniel Funeriu are dreptate. Dar ideea de a tăia pur şi simplu fluxul de clienţi ai acestor instituţii private nu poate fi argumentată suficient de robust.. Nu poţi spune că universităţile particulare sunt „fabrici de diplome” şi totodată să le oferi posibilitatea legală să-şi continuie activitatea. Ar trebui mai curând să se instituie noi criterii de acreditare a universităţilor, unele apte să facă cu adevărat selecţiile necesare. Până în prezent, în ciuda atâtor scandaluri şi contestaţii întinse pe ani, nicio universitate privată nu a fost închisă, ceea ce arată slăbiciunea sistemului public şi, în cele din urmă, lipsa de voinţă politică.

Se poate întrevedea, de asemenea, că diferenţierea bac-ului ar antrena şi specializarea mai accentuată a şcolilor. Cu siguranţă că nu e destul să postulezi mai multe tipuri de bacalaureat, e nevoie în prealabil ca şcoala să ofere cu adevărat o anumită pregătire tehnică, una aptă să asigure inserţia profesională. Fără ca tinerii să lege bacalaureatul de o anumită aspiraţie precisă, diversificare ofertei şcolare va fi pur fictivă şi nu va face decât să agraveze criza.