Europa şi gripa franco-germană

În timp ce la Berlin Angela Merkel vrea să dea impresia că e gata să-l primească marţi pe Francois Hollande paşnic, cu braţele deschise şi plină de bune intenţii, noul lider socialist al Franţei şi-a pregătit vizita ca un general de armată, printr-un tir de baraj.

L-a declanşat, în ajunul vizitei, în plină linişte duminicală, purtătorul său de cuvânt, Benoit Hamon. „Parisul”, a spus Hamon, „stăruie asupra renegocierii Pactului fiscal” (destinat întăriri disciplinei bugetare în Europa), astfel încât „economia să poată fi relansată prin creştere”.

Ar fi fost destul dacă Hamon s-ar fi rezumat la această nu tocmai diplomatică reiterare a intenţiilor formulate de şeful său în campania electorală, cea deopotrivă populistă şi încununată de succes.

Dar purtătorul de cuvânt al lui Hollande i-a mai aplicat şefei executivului de la Berlin câteva lovituri grele, afirmând, între altele, că „Merkel nu poate hotarî soarta Europei de una singură”.

Dată fiind performanţa economică a Germaniei în raport cu slăbiciunea endemică a Franţei, Merkel ar trebui de fapt să fie îndrituită să decidă de una singură ce soartă să i se rezerve Europei.

Ar fi cu siguranţă una mai bună decât cea pe care i-o pregătesc diverşii lideri şi variile partide de stânga ori mişcări naţionaliste, care, în siajul recesiunii şi al crizei economice şi financiare, au preluat ori se pregătesc să preia cârma statelor europene conduse până de curând de conservatori.

Pentru că transpunerea propunerilor franceze ori a doleanţelor de relaxare a austerităţii bugetare exprimate la urne de majoritatea electoratului elen n-ar umple cu bani buzunarele europenilor ci dimpotrivă, ar fi venin pentru poziţia Europei la burse şi în competiţia globală.

Socialistul Hollande ştie toate acestea, chiar dacă nu e un expert în economie. La fel de edificat e şi purtătorul său de cuvânt, care a mai ţinut să precizeze că „nu ne-am prezentat la vreun scrutin în care Angela Merkel să fie aleasă preşedinte al Uniunii Europene”

Benoit are dreptate. Dar şi Germania, care scoate din buzunar partea leului pentru susţinerea statelor falimentare din zona euro, are dreptate să-şi facă griji în legătură cu destinul monedei comune.

Aşa se explică refuzul Angelei Merkel de a-i face pe plac lui Hollande şi de a se grăbi, după victoria în prezidenţiale a socialistului, să relege laborios negociatul Pact fiscal la coşul de gunoi al istoriei.

Concomitent, germanii nu vor în ruptul capului să facă din nou figură de zmeu al zmeilor. De-o nouă hegemonie teutonă, de vanitatea şi agresivitatea unei noi preeminenţe nemţeşti se tem toţi, în Europa, inclusiv, şi nu în ultimul rând, germanii înşişi.

Problema e că Republica Federală e, economic, ţara cea mai dinamică şi mai puternică din Europa, şi se vede, ca atare, obligată să-şi asume o partitură conducătoare, fie c-o vrea fie că nu.

Berlinul ar prefera să exercite această conducere împreună cu unii dintre partenerii ei, în speţă cu Franţa. Dacă se poate. Şi dacă nu? Rămâne de văzut.

Spre a le îndulci francezilor hapul amar, Merkel a semnalizat Parisului că e gata să accepte un program de creştere economică. Care să nu coste însă mai nimic şi să constea din măsuri de flexibilizare a pieţii muncii, din debirocratizare şi reforme structurale.

E însă greu de crezut că Hollande, al cărui mandat popular anti-austeritate e la fel de clar şi univoc ca a-l majorităţii deputaţilor greci, să accepte în continuare programul spartan al luteranei Merkel.

Încât e probabil ca liderii celor două ţări, deşi perfect conştienţi de faptul că Europa riscă să moară dacă-şi vede gripat motorul franco-german, se vor vedea nevoiţi să cadă de acord asupra faptul că nu pot cădea de acord.

Iar acest pat politic european ar putea dura până la alegerile legislative germane de anul viitor, când Merkel şi coaliţia ei de centru-dreapta şi modul în care au gestionat criza se vor supune testului electoral decisiv. Nu e un secret că Hollande speră în victoria stângii. Dar până atunci s-ar putea să mai curgă multă apă pe Sena, Spree, Dunăre şi Rin.