Traian şi turnirul ofenselor

Statuia împăratului Traian pare să aibă soarta Coloanei lui Brâncuşi. În doar câteva zile monumentul plasat pe treptele Muzeului de Istorie de pe Calea Victoriei din Bucureşti a provocat cele mai neprielnice comentarii şi caracterizările cele mai ofensatoare. Există deja un folclor on line prolific care se întrece într-un turnir al ofenselor.

Între spiritul public şi opera de arată pare să dăinuie, la fel ca în epoca lui Brâncuşi, un decalaj greu de acoperit. Se pare că publicul larg, deşi ne aflăm deja la începutul secolului XXI, nu a reuşit încă să asimileze conceptul artei moderne. Deşi modernitatea ea însăşi ţine de trecut, unul mai apropiat parcă de Renaştere decât de „instalaţiile” contemporane, publicul românesc trăieşte arta în termenii unui mimetism naiv.

Aici nu e vorba de a face judecăţi de valoare despre un obiect de artă sau altul (în definitiv oricine e liber să-şi exprime repulsia faţă de statuia sculptorului Vasile Gorduz), ci de a semnala un fapt de societate. Dacă publicul occidental a asimilat deja, la nivel popular, conceptul modernităţii, pe care nu îl mai refuză aşa cum făcea, fireşte, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX , publicul românesc manifestă încă stupoarea trăită de primii vizitatori ai expoziţiilor moderniste, cubiste, suprarealiste, expresioniste, şamd. În occident însă şocul vizual al artei moderne s-a consumat. Conceptul comun de artă nu se mai reduce demult  la naturalismul reprezentării. La Bucureşti, masivitatea reacţiilor nu neapărat negative faţă de statuia lui Traian , cât neadecvate, ne arată că modernitatea nu a fost încă încorporată în experienţa comună şi că trezeşte pe mai departe stupori.

Un reportaj elocvent realizat în primele zile (pe Hotnews) a aşezat, faţă în faţă, reacţiile trecătorilor străini, europeni sau americani, care vizitau pe atunci Bucureştiul cu cele ale localnicilor. Într-o unanimitate surprinzătoare turiştii străini  au declarat că statuia le place şi că nu ar avea nimic împotrivă ca ceva asemănător să fie instalat ţi în oraşul lor. Nici goliciunea împăratului nu îi suprindea deloc şi nu li se părea nelalocul ei. E „artă”, au declarat ei la unison, arătând în felul acesta că operează cu un concept de artă care a parcurs demult treptele modernităţii. Dar în realitate, nuditatea fusese încorporată în „artă” cu mult înainte şi beneficia apriori de o lectură aparte.

Dimpotrivă, cu aceeaşi surprinzătoare unanimitate, bucureştenii au dezavuat statuia care li s-a părut urâtă, iar goliciunea revoltătoare. Se vede clar că publicul românesc nu face distincţia dintre un trecător gol pe stradă şi o statuie! Între corpul uman şi reprezentarea lui! Între exibiţionism şi imagine plastică! Un trecător mai sofisticat, dar la fel de nepregătit pentru interpretarea unei imagini, atrăgea atenţia că Traian nu ar putea fi reprezentat gol, căci ar fi o atingere a demnităţii imperiale. De fapt ne putem aminti că statuia sensibilă şi rafinată a lui Mihai Eminescu din faţa Ateneului (datorată sculptorului Gheorghe Anghel) a fost criticată în aceeaşi termeni: marele nostru poet naţional este desculţ! Picioarele goale au fost citite ca un ultraj.

Dar neadecvarea receptării trădează ceva mai dureros: publicul obişnuit care râde amuzat sau intrigat nu are deprinderea artei în general, nu are acel exerciţiu vizual pe care fără voia lor şi fără merite personale îl au, de exemplu, aceia care, în fiecare zi, trec pe lângă statuile banalizate ale lui Bernini. Când toată viaţa ai privit minunate modelaje chiar fără să ai nicio instrucţie specială altfel vezi şi „citeşti” o imagine. Astăzi toată lumea „se închină” la Brâncuşi, dar cu siguranţă că temenelele sunt în cele mai multe cazuri ipocrite şi că asistăm de fapt la un act de supunere faţă de autoritate.

Dar problema nu este „valoarea” sculpturii lui Vasile Gorduz, ci o chesitune de limbaj şi, în cele din urmă, de viaţă comunitară. În ciuda faptului că arta românească a cunoscut realizări de mare rafinament şi în timpul comunismului, publicul larg a rămas îngheţat în conceptul naturalismului. Dacă arta românească poate evolua nestingherit în săli de expoziţie închise, deşi există şi aici probleme de altă natură, ea se loveşte în spaţiul public de un baraj brutal. Compoziţia amplă din faţa Teatrului Naţional din Bucureşti, dedicată „lumii” lui Caragiale nu s-a bucurat nici ea de o bună primire, deşi rareori spaţiul public a mai fost îmbogăţit vizual atât de pregnant.

Problema este că urbanismul însuşi are de suferit câtă vreme bucureştenii refuză orice experienţă vizuală nouă şi caută să reducă totul la familiaritatea ternă cu care s-au obişnuit.