Insula piraţilor

Felul în care a reacţionat ministrul Educaţiei, Ioan Mang, la acuzaţiile de plagiat pune în evidenţă o realitate mai gravă. El a răspuns cu multă siguranţă de sine că îşi va da demisia dacă unul dintre autorii invocaţi l-ar acuza personal de plagiat. A fost evident că ministrul nu a crezut că cineva îi va găsi atât de uşor pe autorii plagiaţi şi că aceştia vor confirma atât de repede toate acuzaţiile. Site-ul Hotnews, după ce descoperise un nou plagiat, a reuşit să-l găsească pe cercetătorul japonez, Shimoyama Takeshi, de la Fujitsu Laboratories LTD, care adeclarat că este ”extrem de decepţionat” de plagiatul pe care îl are în faţa ochilor săi.

Se vede aşadar că ministrul a părut să creadă că România este o insulă complet desprinsă de restul lumii, un loc în care guvernează reguli morale şi criterii intelectuale complet distincte, un spaţiu autonom în care poţi aduce resurse furate din alte părţi ale lumii şi te poţi bucura de ele la adăpost de orice jurisdicţie. De fapt între cei care fură bani de pe cardurile naivilor din Vest prin comerţ online necinstit sau cei care adună sume uriaşe prin reţelele de cerşetorie organizată ca să trăiască apoi în România pe picior mare, evitând totodată orice obligaţie fiscală, şi cei care fură munca intelectuală a altora, obţinând astfel demnităţi academice nu e nicio diferenţă. Cu toţii par să creadă că România este o insulă a piraţilor, în care se pot strânge comori într-o deplină impunitate.

Dacă ministrul Educaţiei, Ioan Mang, i-ar întâlni faţă în faţă pe cercetătorii din Asia de Sud-Est pe care i-a copiat cu virgule cu tot, s-ar ruşina cu siguranţă. Dar aşa, dacă acei japonezi sau chinezi rămân nişte abstracţiuni îndepărtate, atunci fapta îi pare, pesemne, admisibilă. Este cu siguranţă aici nu doar o lipsă de rigoare etică, dar şi o lipsă de imaginaţie. La fel ca cerşetorii simulanţi de pe străzile occidentului, la fel ca hoţii de bancomate, sau ca hoţii online, plagiatorul de la distanţă mizează pe străinătatea îndepărtată şi pe lipsa unor legături personale.

Ruşinea e o experienţă prilejuită de o întâlnire personală, de confruntarea cu o altă persoană, or, câtă vreme nu îl poţi reprezenta pe ”celălalt” în absenţă, nu îl poţi reconstrui în propria imaginaţie, atunci este ca şi cum acesta nu ar exista. S-a arătat de multe ori, în cazurile limită ale războiului, că e mai uşor să ucizi un adversar invizibil, aflat la mare distanţă decât unul care te priveşte în ochi. Abia atunci când privirile se întâlnesc se declanşează cu adevărat procesul moral, abia atunci războiul apare ca ceva inadmisibil.

Dar educaţia are tocmai acest rost: de a suplini absenţa fizică a ”celuilalt”, de a complini sărăcia inevitabilă a experienţei noastre prin naraţiuni morale, de a dezvolta, altfel spus, procesul imaginaţiei. Or, ceea ce observăm în România ultimilor ani este o carenţă educaţională despre care nu s-a vorbit deloc, care a rămas necunoscută şi netratată, care se referă tocmai la imaginaţia morală.