Fundamentalismul lexical

Traian Băsescu a avertizat în mai multe rânduri că nu intenţionează să acorde guvernarea USL nici măcar dacă va lua peste 50 la sută din voturi. Multă lume nu a luat în serios aceste avertismente care sunt cu adevărat nerezonabile. Preşedintele pretinde totuşi pe mai departe că alianţele electorale, fie ele şi înregistrate cu acte în regulă, nu ar putea fi luate în considerare. Este un literalism care dezminte de fapt spiritul unei gândiri democratice. Constituţia foloseşte, este adevărat, cuvântul ”partid”, dar constituţia nu putea să detalieze pe larg toate situaţiile practice care pot interveni în viaţa politică şi nici nu putea epuiza lexicul care ar acoperi aceste situaţii. De altfel tocmai de aceea au apărut organisme de jurisdicţie constituţională: să ofere, când este cazul, o interpretare a textului limitat, inevitabil, la logica generală a vieţii politice.

Or, câtă vreme o formaţiune politică, alianţă sau nu, care a prezentat candidaţi comuni sau liste comune, se înscrie în logica generală descrisă de Constituţie este nefiresc să insişti asupra unor nepotriviri de natură lexicală. Pentru că ceea ce face preşedintele este cu siguranţă o ceartă de cuvinte. Ştim foarte bine, de pildă, că nici UDMR nu este un partid politic şi, prin urmare, UDMR nu s-ar înscrie deloc în prevederile Constituţiei în nicio privinţă, după cum nu ar putea beneficia de niciuna din prevederile referitoare la finanţarea partidelor. Uniunea Democratică a Maghiarilor din România a fost înscrisă la tribunal, după căderea lui Ceauşescu, conform Legii persoanelor juridice din 1924, care nu fusese abrogată în timpul comunismului. Fostul consilier prezidenţial, Sebastian Lăzăroiu, răscolise la un moment dat subiectul, dând impresia că ameninţă aluziv cu represalii juridice. Fie că a intenţionat acest lucru, fie că nu, este cert că a reamintit faptul că o interpretare strict literală a legilor ar putea crea UDMR mari dificultăţi. Ar fi însă absurd să arăţi retroactiv că UDMR nu se poate numi ”partid” şi să-l scoţi de pildă din toate drepturile electorale câştigate.

Faptul că de la Palatul Cotroceni, fie că e vorba de preşedintele însuşi, fie de un colaborator al său apropiat, sosesc aceste interpretări îngust literale, trezeşte mari nedumeriri. Este ca şi cum cineva ar pretinde în nume propriu că un ”apus de soare” este, esenţial, altceva decât un ”asfinţit”. Toate acestea seamană cu un soi de fundamentalism lexical. Căci dacă s-ar ajunge la judecata Curţii Constituţionale, ce ar avea de făcut judecătorii? Să facă o analiză semantică, arătând că există o esenţă a cuvântului ”partid” care este diferită de esenţa cuvântului ”alianţă”?

Juridic vorbind, apar, desigur, deosebiri între partide şi alianţe, dar partidele şi-au înscris alianţele la Tribunal tocmai ca să poată beneficia de prevederile legale privitoare la partide, plătind totodată un cost însemnat. Nimeni nu poate spune cu exactitate dinainte dacă o alianţă ia mai multe voturi decât suma voturilor obţinute de partide şi, de aceea, alianţele asumă riscuri mari, referitoare inclusiv la pragul electoral mai ridicat. Dacă PNŢCD ar fi candidat pe cont propriu la alegerile din anul 2000 şi nu într-o alianţă de mai multe partide, ar fi reuşit poate să intre în Parlament. În plus, este vorba de acele pierderi imponderabile, nu mai puţin importante, referitoare la alterarea identităţii fiecărei grupări în parte.

Iată de ce, alianţele nu sunt asocieri gratuite sau simple artificii menite să ocolească constrângerile legii, dimpotrivă ele sunt costisitoare şi pretind, pe bună dreptate, să beneficieze de un tratament în acord cu intenţiile afişate deschis şi supuse aprecierii publice. Electoral, ele reprezintă, cu certitudine, o formaţiune unitară în spiritul descris de constituţie şi ar trebui logic vorbind să beneficieze de un tratament adecvat acestei situaţii. O alianţă candidează cu un program electoral unitar, cu aceleaşi însemne, cu oameni care s-au angajat contractual să activeze împreună, aşa încât nu este niciun motiv logic să li se refuze acest drept. Cu siguranţă că asistăm dacă nu la o versiune nemaiîntâlnită de fundamentalism la o limitare intenţionată a libertăţilor politice constituţionale. A refuza unei alianţe, care se prezintă ca atare în alegeri, caracterul de formaţiune cu scopuri comune, înseamnă, de fapt, să intervii în voinţa alegătorilor operând distincţii arbitrare.