Despre salarii şi alte invidii

Despre salarii şi alte invidii

Leafa cancelarului federal este de 194.000 de euro pe an. Ex-preşedinţilor Germaniei li se oferă o rentă viageră anuală de 199.000 de euro - pentru că, au argumentat parlamentarii, Republica Federală nu îşi permite luxul unor foşti şefi ai statului conferenţiind în berării sau pe la simpozioane de mâna a treia în schimbul unor bani de buzunar. Cel mai puternic om din concernul Volkswagen, Martin Winterkorn, a obţinut, în 2011, nu mai puţin de 17,4 milioane de euro. E mult? E puţin? Cel mai bine plătit boss din Statele Unite ale Americii, Philippe Dauman, de la Viacom, a avut în 2010, conform lui USA Today, un câştig total de 85 de milioane de dolari - de aproape 350 de ori mai mult câştigul mediu al majorităţii subalternilor săi. La începutul anilor 80, diferenţa era de opt ori mai mică.

Winterkorn însuşi ar putea să se simtă nedreptăţit, în condiţiile în care Volkswagen a raportat anul trecut un câştig record de 11,3 miliarde de euro. Dar Winterkorn şi alţii aflaţi în poziţii similare, observă cotidianul Welt, într-o anchetă publicată în ediţia de duminica trecută, îşi negociază singuri salariile, pornind de la evidenţa că piaţa top-managerilor nu este neapărat suprasaturată şi migraţia personajelor este trans-naţională. În schimb, câştigurile angajaţilor de rând fac subiectul târguielilor dintre angajatori şi sindicate, pe baza unor contracte ancorate în doi parametri: performanţele economice şi rata inflaţiei. În unele branşe, chiar, salariile au fost îngheţate pentru a nu genera şomaj suplimentar.

Când vine vorba despre sportivii de mare performanţă, lumea este mult mai indulgentă decât atunci când în discuţie intervin managerii. Se dezbate la televizor, se dezbate în pauza de masă sau la cârciuma din colţ. Se vorbeşte despre cifre; faptul că de capacităţile administrative ale boss-ului depinde volumul de locuri de muncă trece drept un detaliu, mai mult sau mai puţin semnificativ. La fel cum nu multă lume pare a lua în considerare că angajaţii aflaţi în subordinea unor asemenea şefi primesc bonificaţii consistente, raportate la câştigurile proprii (7500 de euro anual pentru cei ce lucrează la VW, 8380 de euro este prima de succes la gigantul chimic Bayer, 8250 la Audi).

"Nu poţi lepăda oamenii de invidie", spunea, la un moment dat, noul preşedinte al Germaniei, Joachim Gauck. Invidie care, observă Welt am Sonntag, poate să apară nu doar la angajatul plătit la limita salariului minim pe economie, ci şi între managerii de top. O vreme, aminteşte ziarul citat, s-a crezut că opacitatea permite lefurile deseori catalogate drept "indecente". O serie de ajustări legislative, care au adus un plus de transparenţă, s-au soldat cu alt efect: şefii concurenţei se vor declara remuneraţi sub merite şi vor doborî actualele recorduri. Şi vor negocia. Or, negocieri aşteaptă şi cei din clasa mijlocie. În 2010, media salarială a unui angajat german era de 3227 de euro brut. Cel puţin o treime pleacă spre fisc şi asigurări. Ceea ce îi enervează pe germanii clasei de mijloc nu este atât discrepanţa faţă de şefi cât neajustarea salariilor la ritmul inflaţiei; pentru mulţi, o creştere echivalentă cu scumpirea chiriei locuinţelor ar fi, în această perioadă şi în actuala conjunctură, suficientă.

La limita de jos sunt cei de care trebuie să se îngrijească statul. Nu prin a le oferi degeaba ci prin a genera locuri de muncă şi a impune un pachet salarial minim. "Într-un sistem care permite contracte personalizate, fiecare este liber să răsplătească serviciile cu preţul pe care îl apreciază ca fiind corect. Treaba statului nu este să controleze dacă cineva câştigă prea mult ci", comentează filosoful Peter Koslowski, profesor la Universitatea din Amsterdam, "să se aibă grijă ca nimeni să nu primească prea puţin".

Un recent sondaj realizat printre angajaţii germani constată că aceştia pun preţ mai mare pe onestitatea managerilor decât pe portofelul acestuia. Poate fi şi explicaţia pentru simpatia de care se bucură preşedintele Consiliului de Administraţie de la Volkswagen - deşi este cel mai bine plătit boss german. Evident că printre cei mai antipatizaţi sunt omologii lui Winterkorn din sistemul bancar. Şi, se vede treaba, nu doar din cauza mult hulitelor bonusuri cu care s-au gratulat pe când restul lumii o lua la vale.