1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Confuziile din New York Times

5 martie 2012

Ambasadorul României în SUA a trimis ziarului New York Times o notă, încercând să repare imaginea preşedintelui Traian Băsescu, descris într-un articol anterior în termeni puţin măgulitori.

https://p.dw.com/p/14FBE
Preşedintele României, Traian BăsescuImagine: picture alliance/dpa

Într-o evaluare sumară a situaţiei româneşti , NYT semanala că preşedintele Traian Băsescu este criticat tot mai aspru, fiind comparat de oponenţii săi cu fostul dictator Nicolae Ceauşescu. Ambasadorul acreditat la Washington, Adrian Vieriţa, s-a simţit dator să semnaleze că această echivalare ar fi improprie, de vreme ce tocmai preşedintele Traian Băsescu a fost acela care, în cursul declaraţiei sale din Parlament din decembrie 2006, a condamnat regimul comunist ca ilegitim şi criminal.

Dar simpla intervenţie, faptul că un diplomat român s-a văzut nevoit să facă aceste reparaţii, sunt semnele unui eşec. Cu toate eforturile sale propagandistice, administraţia Băsescu nu a reuşit să câştige imaginea unei forţe anticomuniste decise să ducă până la capăt procesul despărţirii de fostul regim. În ciuda eforturilor sale de a se insera în rândul partidelor anticomuniste din specia celor care au aplicat lustraţia în Polonia, partidul preşedintelui a rămas o grupare neclară, nehotărâtă şi mai ales lipsită de autenticitate. Nici un ziarist fie el grăbit şi superficial nu s-ar fi putut înşela cu privire la adevărata natură a regimului instituit de fraţii Kaczynski în Polonia, în schimb despre regimul Băsescu e greu să spui ceva limpede, confuziile fiind aproape inevitabile.

În articolul din 20 februarie intitulat “Polonia se află în fruntea noului val de reevaluări ale trecutului comunist”, ziaristul american susţine că asistăm la un reviriment al spiritului anticomunist, care ar fi cuprins odată cu Polonia toate ţările din estul Europei, inclusiv Albania. Cât priveşte România, autorul articolului semnalează că “preşedintele Traian Băsescu, devenit tot mai nepopular şi criticat tot mai insistent de oponenţii săi pentru înclinaţiile sale autoritare, a fost asemuit, în cursul recentelor manifestaţii de protest, cu fostul dictator Nicoale Ceauşescu.”

Relatarea, corectă în litera ei, este însă falsificată de context. Manifestaţiile din ianuarie nu au avut nimic de a face cu spiritul justiţiar anticomunist. Evocarea lui Ceauşescu ca termen negativ de comparaţie este desigur înşelătoare, dar dacă preşedintele Traian Băsescu ar fi fost o figură notorie a reformismului anticomunist în estul Europei, ziaristul ar fi stat puţin pe gânduri. Abia neclaritatea şi caracterul contradictoriu al informaţiilor care parvin de la Bucureşti au putut favoriza această greşeală.

Ambasadorul României în SUA, Adrian Vieriţa, a trimis ziarului o scrisoare (publicată în 4 martie) prin care informează că în realitate preşedintele României este cel care a condamnat comunismul şi că înfiinţarea comisiei prezidenţiale de analiză a regimului comunist a fost o iniţiativă fără precedent în estul Europei. Acest act politic, susţine ambasadorul, “a avut consecinţe majore în România, în primul rînd cât priveşte deschiderea arhivelor inaccesibile până atunci, dar şi în planul educaţiei şi al confruntării de ansamblu a societăţii cu un trecut traumatic.”

Adevărata problemă este dacă putem vorbi cu adevărat de “consecinţe majore”. Nu faptele în sine cât evaluarea lor este aici în discuţie. Preşedintele nu a reuşit să fie la înălţimea rolului asumat şi a dat mereu impresia că este un anticomunist de substituţie. Dacă România nu a reuşit să propulseze în fruntea statului un veritabil opozant anticomunist, ca în Polonia sau Cehia, a produs în schimb un simulacru, unul menit să producă dacă nu o veritabilă politică anticomunistă, cel puţin o gesticulaţie asemănătoare.

În timp ce condamnna comunismul, preşedintele îi ridica la rang de general pe toţi vechii ofiţeri care făcuseră parte din fosta Securitate, trecându-i la pensie cu maximum de beneficii si protejându-i practic de orice urmăriri ulterioare. Condamnarea retorică a comunismului şi deschiderea parţială a arhivelor a fost cea mai bună faţadă pentru ca transferul atribuţiilor de la vechea generaţie, inevitabil compromisă şi irecuperabilă, la noua generaţie să se facă fără dramatism şi procese morale.

Condamnarea comunismului nu a putut provoca efecte de adâncime, sau “major consequences”, cum le numeşte ambasadorul României la Washington, deoarece politica românească era în întregul ei “metisată” de multă vreme, amestecând indistinct demnitari ai vechiului regim sau colaboratori şi ofiţeri ai Securităţii cu oameni din opoziţia anticomunistă.

În anul 2000, unul dintre strategii importanţi ai actualei tabere prezidenţiale, Valeriu Stoica, decreta că anticomunismul este desuet şi că el împiedică o evoluţie raţională şi pragmatică a societăţii româneşti. Ţărăniştii, ultimii combatanţi pe un front tot mai discreditat, au fost lăsaţi să cadă în destrămare şi depresie, iar ultimul partid care ar fi putut da consistenţă unei revizuiri anticomuniste a fuzionat cu o aripă a PDSR, condusă de un vechi diplomat din timpul regimului ceauşist.

Condamnarea reală a regimului comunist, una care să atragă după sine consecinţe morale la nivelul relaţiilor dintre oameni, nu s-a putut produce, deoarece centrele de autoritate şi prestigiu ale societăţii erau ocupate fie de figuri cu profil îndoielnic, interesate direct în perpetuarea confuziilor morale, fie de persoane care prin asocieri politice recente renunţaseră la orice exigenţă etică.

Confuzia-complice este asocierea de cuvinte care defineşte cel mai bine ambianţa publică românească şi nu este de mirare că actul prin care preşedintele a condamnat comunismul a provocat mai curând contrarietăţi de toate felurile. Întrebarea firească, pe care explicit sau implicit şi-a pus-o fiecare, a fost “cine condamnă pe cine?” sau “cine are autoritatea să condamne?“. Iar răspunsurile au provocat, aşa cum se ştie, haosul de acuzaţii şi contra-acuzaţii, de incriminări şi recriminări din care societatea românească nu mai ştie să iasă.

Nu este aşadar de mirare că un ziarist străin nefamiliarizat cu nuanţele locale face la rândul său confuzii şi amestecă puţin rolurile, căci confuziile reprezintă chiar condiţia de existenţă a politicii româneşti.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu