Parlamentul nu este o fabrică

Protestul Opoziției continuă, blocând pe mai departe funcționarea parlamentului. Partidul guvernamental care nu intenționează să facă nicio concesie solicitărilor opozanților, a inițiat, în replică, o campanie ”de informare” prin care caută să-i pună pe aceștia într-o lumină proastă, prezentându-i ca pe niște oameni care au dezertat în mod iresponsabil de la îndatoririle lor publice. S-a ivit în acest conflict o problemă care pretinde câteva clarificări.

E legitim boicotul ca tactică parlamentară? E firesc ca demnitari remunerați din fonduri publice să lipsească de la lucrările instituției din care fac parte? Nu înseamnă oare că parlametarii îi nesocotesc pe cei care i-au ales, ignorându-le voința? De exemplu, un sondaj CSOP pune în evidență că 60% dintre români consideră că greva USL este un lucru rău pentru România. Nu este destul pentru ca opozanții rușinați să revină în sala de ședințe?

Suveranitate națională vs suveranitate a poporului

Ne aflăm în miezul unei dispute vechi reactivată însă, în mod suprinzător de acut, în viața publică din ultimii ani. De la victoria în alegerile din 2004 a președintelui Traian Băsescu și poate mai ales în circumstanțele referendumului referitor la demitere, și-a făcut apariția un curent politic rousseauist, unul nu foarte conștient de sine, dar care a tins să delegitimeze mandatul politic reprezentativ.

Parlamentul care avea opțiuni diferite față de majoritatea populară, a devenit multora suspect. Ideea că deputatul ar fi cu totul liber să voteze cum dorește a început să fie în mod nebulos pusă sub semnul întrebării. Nu a existat un atac teoretic, dar toate judecățile insistente de natură morală s-au îndreptat către ideea limitării mandatului reprezentativ. Un aliat puternic al președintelui Traian Băsescu pe linia acestui rousseauism renăscut a fost ministrul Justiției, Monica Macovei, care a cerut imperios membrilor Parlamentului să voteze legile cerute de popor (legile de combaterer a corupției din mediul politic).

La începuturile democrației liberale franceze, disputa dintre ”suveranitatea națiunii” și ”suveranitatea poporului” a fost rezolvată în favoarea celei dintâi chiar dacă o anumită ambiguitate a continuat să se păstreze. De altfel, Constituția românească din 1991 preferă să amestece în mod original noțiunile, spunând că ”Suveranitatea națională aparține poporului”. Ulterior însă, legiuitorul va despărți apele de uscat spunând clar după modelul constituție franceze că ”orice mandat imperativ este nul”.

Constituția din 1991 a început însă să fie contestată nu doar explicit ci și implicit prin presiunea tot mai mare exercitată asupra membrilor Parlamentului care au tins mereu să se sustragă acestui control popular. În viziunea lui Rousseau, nici ea cu totul clară până la capăt, suveranitatea ar aparține poporului, ceea ce ar atrage după sine faptul că ”Deputații poporului nu sunt și nici nu pot fi reprezentanții lui; ei nu sunt decât mandatarii lui și nu pot să hotărască nimic definitiv”(Contractul social). Rousseau îi critica dur pe britanici în același context, consdiderând că libertatea totală de conștiință pe care o oferiseră reprezentanților lor i-ar conduce la sclavie.

Mandat reprezentativ vs mandat imperativ

Întregul conflict dintre Președinte și Parlament din ultimii 7 ani poate fi descris în acești termeni. Președintele și aliații săi, rousseauiști fără să știe, au cerut invariabil membrilor corpului legislativ să-și suspende propria judecată și să se pună integral în serviciul poporului, așa cum s-a întâmplat și în cazul referendumului din 2009 cu privire la monocameralism.

Este limpede, prin urmare, că boicotul opoziției este pe deplin îndreptățit dacă judecăm în termenii mandatului reprezentativ. Deputații sunt liber să-și aleagă ei înșiși calea de a purta lupta politică, indiferent ce cred într-un moment sau altul alegătorii. Dar paradoxal și ironic pentru PDL este că abia ideea mandatului imperativ, abia gândirea lui Rousseau ar justifica un boicot dus la extrem, unul distructiv și orb la circumstanțe. Căci numai mandatul imperativ este cu totul de nediscutat.

Dar dincolo de aceste idei politice care acționează nevăzut, și adesea fără să fie bine cunoscute în toate articulațiile lor, s-a impus în viața publică românească o imagine cu totul greșită, una fără tradiție și care ține de chiar originea recentă a parlamentarismului românesc. Parlamentul este tratat adesea ca instituție birocratică, asemenea unui minister, iar membrii parlamentului sunt priviți ca funcționari cuprinși într-o ordine ierarhică.

Se spune mereu că Parlamentul face un lucru sau altul, deși în realitate Parlamentul nu este decât o scenă pe care evoluează grupuri distincte, este un un spațiu gol cu reguli de funcționare, actorii adevărați și cei care poartă responsabilitatea deciziilor fiind grupurile politice.

În fine, în același spirit, dar ducând deformarea și mai departe, Parlamentul apare uneori ca o fabrică de legi pusă mereu în pericol de lipsa de disciplină a lucrătorilor ei. Mai grav este că,animați de interese de moment, politicienii majorității sunt ei înșiși tentați să încurajeze aceste percepții.

Autor: Horațiu Pepine
Redactor: Rodica Binder