Alianţa neştiută dintre PDL şi ”tinerii mânioşi”

Între Senatul României şi manifestaţiile de protest din luna ianuarie n-a existat nicio legătură directă şi cu toate acestea un fir nevăzut le-a legat de aceeaşi gândire politică. În manifestul protestatarilor de la Cluj, aşa numitele ”Revendicări ale tinerilor mânioşi din Piaţa Unirii”, figurează printre alte solicitări de reformă şi ideea limitării numărului de mandate parlamentare. În optica ”tinerilor mânioşi” ar fi suficiente două mandate, laolaltă cu interzicerea traseismului politic şi amendarea absenteismului parlamentar.

Dar aceeaşi idee fusese promovată cu mult înainte în Senat de senatorul PDL Iulian Urban care a propus şi un proiect de lege. În octombrie 2011, senatorul PDL a înaintat o iniţiativă legislativă potrivit căreia ”Nici o persoană nu poate avea calitatea de parlamentar decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive”. Propunerea iniţiată de Iulian Urban a fost semnată şi de alţi senatori PDL şi PNL, dintre care unii foşti miniştri: Radu Berceanu, Mihail Hărdău, Sorina Plăcintă, Mario-Ovidiu Oprea, Dorin Păran şi Cornel Popa.

Radu Berceanu a fost neîntrerupt deputat şi senator încă din prima legislatură post comunistă din 1990 şi ministru în mai multe cabinete şi de aceea asocierea lui cu această propunere cântăreşte greu. Alianţa dintre un politician aflat la primul său mandat ca Iulian Urban şi un veteran al parlamentarimsului românesc oferă propunerii mai multă credibilitate.

În expunerea de motive senatorul Iulian Urban (între timp demisionat din grupul PDL) invocă ”necesitatea întineririi clasei politice prin promovarea tinerilor cu înaltă pregătire capabili să susţină reformarea sistemului legislativ românesc”.

Critica parlamentarismului clasic

În ciuda argumentaţiei foarte sumare, senatorul Iulian Urban lasă să se străvadă acelaşi impuls care animă pe ”tinerii mânioşi” preocupaţi cu precădere de ”reforma clasei politice”. Faptul că unii sunt programatic de stânga (cu ascendenţă marxistă) şi alţii reprezintă instituţional politica de dreapta pare să nu mai aibă nicio importanţă. Există un etos comun care îi animă pe toţi şi care se caracterizează în primul rând prin faptul că se opune conservatorismului politic. Mai înainte de a fi de ”stânga” sau de ”dreapta” promotorii acestor idei îşi manifestă insatisfacţia faţă de parlamentarismul clasic întemeiat pe suveranitatea naţiunii şi pe interzicerea oricărui mandat imperativ. Noul curent politic manifestă un pronunţat moralism care pretinde crearea unor garanţii stricte privind conduita membrilor parlamentului prin verificarea lor permanentă (ANI şi declaraţiile de avere), prin sancţionarea absenteismului şi a migraţiei politice, limitarea numărului de mandate şi creşterea democraţiei participative.

România se înscrie aşadar în curentul mai larg care manifestă o tot mai mare circumspecţie faţă de vechile democraţii parlamentare, clamând peste tot necesitatea unor reforme. În Franţa de pildă se poartă o dezbatere acută privind interzicerea cumulului de mandate. Candidatul PS François Hollande a promis că va iniţia o lege în acest sens dacă va câştiga alegerile prezidenţiale. Chiar dacă nu e vorba de acelaşi lucru (în Franţa un primar sau consilier local poate fi deputat sau senator în acelaşi timp) dezbaterea se înscrie în acelaşi efort de moralizare a clasei politice şi de restrângere a unor posibilităţi percepute tot mai mult ca simple şi nemeritate privilegii.

Valoarea subestimată a tradiţiei parlamentare

În linii mari, peste tot în lume ideea limitării numărului de mandate este argumentată cu riscul profesionalizării politice. Parlamentarul ”profesionist” ar tinde să se autonomizeze în cercul unor preocupări desprinse de exigenţele reale ale societăţii, producând încetul cu încetul o oligarhie conducătoare. ”Tinerii mânioşi” din toată lumea sunt revoltaţi de ”elefanţii inamovibili” care ajung să confişte pârghiile puterii în interesul lor personal.

Reformele ar avea aşadar scopul de a-i readuce pe reprezentanţii aleşi la condiţia ”amatorismului” entuziast şi plin de bune intenţii. Primul mandat ar fi acela al dăruirii totale şi naivităţii oneste, al doilea al maturităţii, pentru ca apoi treptat să se instaleze corupţia.

În România însă propunerea limitării numărului de mandate nu a fost luată în serios, chiar dacă a fost girată de politicieni cu mare notorietate. Guvernul a dat un aviz negativ argumentând că propunerea este neconstituţională. Se pare, pe de altă parte, că cei chemaţi să voteze o astfel de propunere nu par dispuşi să-şi sacrifice singuri şansele de a fi realeşi. Totuşi rezistenţele acestea faţă de reformă nu ar trebui nici subestimate şi nici tratate în cheie pur psihologică. Dincolo de egoismul natural al unor persoane rezidă o experienţă reală de la altitudinea căreia intenţiile de reformă par să sacrifice tot ce s-a adunat mai preţios în ultimii 20 de ani de viaţă democratică: abilitatea dezbaterii, priceperea tehnică şi, nu în ultimul rând, supunerea faţă de reguli. De la CPUN-ul zgomotos, entuziast, dar haotic al anului 1990 la adunările legislative de mai târziu s-a petrecut un mare progres pe care doar guvernele cu practicile lor abuzive au reuşit să-l pună în umbră. Într-o societate în care analfabetismul politic este atât de răspândit, aceste achiziţii sunt mai importante decât par la prima vedere.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz