Merkel, Franţa şi rolul european al Germaniei

Imixtiunea cancelarului de partea preşedintelui în exerciţiu în campania electorală franceză este, indiscutabil, un demers fără precedent în politica externă a Republicii Federale. Germania postbelică a încercat întotdeauna să aibă relaţii optime cu vecinii ei, indiferent de culoarea politică a guvernelor lor.

După ultimul război mondial, diplomaţia germană s-a arătat extrem de precaută îndeosebi în relaţiile cu acele naţiuni a căror adversitate faţă de nemţi a reprezentat o constantă istorică în ultimul mileniu, în speţă faţă de francezi şi polonezi.

Reţinere, prudenţă şi moderaţie în politicile interne şi în campaniile electorale din ţările europene a manifestat constant şi Angela Merkel, un lider creştin-democrat care nu s-a repezit de pildă să-i susţină nici pe conservatorii britanici şi nici pe cei spanioli.

Or, noua implicare a cancelarei, activă şi făţişă de partea candidatului conservator la preşedinţia Franţei, precum şi refuzul ei, de asemenea fără precedent, de a-l primi, până acum, la Berlin, pe contracandidatul său socialist, Francois Hollande, nu se explică pe linie de partid. Nu trebuie uitat, în context, că, în campania electorală precedentă, Merkel a primit-o bunăoară pe fosta candidată socialistă, Segolene Royal, la cancelariatul berlinez.

Unii explică neobişnuita susţinere pe care Merkel s-a hotărât să i-o acorde în mod franc, deschis şi nedisimulat lui Sakozy ca reprezentând achitarea unei mai vechi datorii. Colegul ei francez din Partidul Popular European i-ar fi dat şi el, cândva, şefei CDU, o mână de ajutor în lupta ei pentru menţinerea la cârma Germaniei.

Ar fi însă naiv să se creadă că acest quid pro quo ar lămuri chestiunea. De altfel, Merkel ştie că Sarkozy stă extrem de rău în sondaje, că e, deci, foarte probabil, ca Germania să fie obligată să coabiteze pe viitor cu un lider socialist la Paris şi că, prin urmare, poate fi cotat drept tactic nechibzuit să-l bruscheze pe Francois Hollande.

Că, invocând acest argument, opoziţia germană de stânga i-a şi reproşat, vehement, Angelei Merkel, abandonarea neutralităţii în campania electorală franceză, n-a mirat pe nimeni.

Dar şefa Uniunii Creştin-Democrate are ea însăşi de luptat pentru a-şi menţine popularitatea într-o ţară, în care tot mai mulţi colegi de partid o acuză de trădare a poziţiilor conservatoare în numele cărora a fost aleasă.

Ca putere conducătoare a Europei, Germania lui Merkel manifestă şi o tot mai accentuată sensibilitate faţă de imaginea, adesea critică, pe care o proiectează în străinătate austeritatea şi severitatea noii Republici Federale.

Or, spre a-şi ameliora şansele de a fi ales, Francois Hollande a comis, din unghi germani, două gafe cu substrat populist, greu de iertat. Echipa sa nu s-a dat în lături de la recursul la aluzii anti-germane, înfierându-l pe Sarkozy pentru obedienţa sa faţă de cancelară.

Iar programul candidatului socialist, denunţând, între altele, proaspăt negociatul pact fiscal, reprezintă un adevărat coşmar pentru oficialii berlinezi, care se dau de ceasul morţii spre a convinge Europa de necesitatea unor politici de austeritate bugetară.

Ziarul conservator Die Welt le-a exprimat întreaga iritare, scriind, despre Hollande, că „încearcă să întoarcă înapoi roata stângă a istoriei, s-o fixeze la anii 70 ai veacului trecut şi să-i momească pe destabilizaţii alegători francezi promiţându-le marea cu sarea”.

Rezumând pregnant şi concis miza germană a apropiatului scrutin prezidenţial francez, cotidianul berlinez nota, în concluzie că, o eventuală „victorie a lui Hollande ar însemna sfârşitul conducerii franco-germane a Europei”.

Cum va primi restul Europei această nouă mostră de ingerinţă germană, e altă chestiune. Sugestia trimiterii la Atena a unui comisar însărcinat să supravegheze disciplina bugetară a guvernului, sau, mai nou, de a se înfiinţa un cont special destinat achitării datoriilor greceşti, n-au fost tocmai bine primite în sudul Europei.

Unii comentatori din Republica Federală se tem că Merkel ar isca, îndeosebi în ţările mai mici ale Bătrânului Continent, groaza de un nou „furor teutonicus”. E vorba de frica provocată cândva romanilor de cruzimea, agresivitatea şi nebunia nemţească.

E, aşadar, o spaimă cu rădăcini istorice adânci, îndeaproape înrudită cu impresia deplorabilă pe care au generat-o, nu doar în Grecia, propunerile cancelarului de renunţare la suveranitatea statelor îndatorate, care nu dau semne să poată ori să vrea să se redreseze.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor:Rodica Binder