Diversiuni dâmboviţene

Mai există încă, fapt extrem de îmbucurător, o presă independentă în România. E firavă, e restrânsă, n-are bani, n-are contracte de publicitate. Dar e deşteaptă. Şi face bine ţării, devoalând mecanismele de intoxicare a naţiunii.

Conştientă fiind de miza enormă a ticăloaselor declaraţii privind Schengen ale demnitarilor puterii această presă neînregimentată s-a revoltat. Scandalizaţi la unison, editorialiştii ei au devenit, subit, o voce puternică în mod foarte surprinzător, dacă o raportăm la anemia ei economică.

De această voce se văd nevoiţi să ţină seama şi Antonescu şi Ponta, şi şefii lor de la Antena 3 şi oştirea de postaci din solda lor. Armată care s-a dezlănţuit de altfel, instantaneu, împotriva analiştilor mai sobri, ştiind că, la Bucureşti, în guvern şi parlament s-a depăşit flagrant linia roşie, lucrându-se în contra dorinţei de integrare occidentală a românilor.

Spus în clar, lucrurile stau în felul următor. Peste jumătate dintre românii care s-au prezentat la vot au optat la 9 decembrie trecut pentru USL. Dar cei mai mulţi cetăţeni din acest segment electoral au făcut-o din raţiuni pragmatice, spre a-şi exprima dezacordul faţă de politicile de austeritate din trecut.

Sentimentul de alienare alimentând acest protest s-a dovedit atât de viguros încât, în mod cu totul regretabil, atentatele la adresa statului de drept, grevarea luptei anticorupţie, a separaţiei puterilor şi a independenţei justiţiei n-au mai contat prea mult în ochii celor mai mulţi alegători.

Acestea fiind zise, e vădit că electoratul USL-ist a sancţionat prin vot eliminarea de la cârmă a vechii puteri PDL-iste, dar n-a acordat vreun mandat premierului plagiator, sau amicului său de la Senat, zis „mazăr şi fazăr” al PNL-ului becalizat şi voiculizat să schimbe din temelii orientarea strategică a României.

E adevărat că, sub presiunea „Ministerului” orwellian „al Adevărului”, a dezmăţului ultranaţionalist şi anti-occidental pus în scenă de propaganda Antenelor lui Felix şi de organele de presă afiliate, încrederea românilor în Uniunea Europeană s-a redus, vai, perceptibil.

Concomitent cu preluarea din vest a unui populism eurosceptic, la modă acum câţiva ani în Apus, a crescut în România o sinistră formă de nostalgie edulcorând greţos bilanţul genocidal al „epocii de aur”. Un condamnabil deficit de memorie a încurajat obliterarea crimelor securiştilor şi foştilor lor turnători. În plus, cot la cot cu Vocea Rusiei, s-a încercat şi se încearcă sistematic să se extragă capital politic pro-moscovit din confesiunea ortodoxă a celor mai mulţi români.

Întrucât însă e greu ca toate acestea să-i convingă pe români că e mai bine să se mute în barca lui Putin decât într-o uniune de state libere şi prospere, se operează la Bucureşti şi cu tot felul de diversiuni de sorginte securistă.

Dat fiind că, în conformitate cu manualele de propagandă extremistă, cele mai eficiente diversiuni sunt cele naţionaliste, religioase, rasiste şi antisemite, s-a trecut în mare voioşie la culpabilizarea secuilor şi romilor, precum şi a românilor care, chipurile „ne pârăsc”.

Primii s-au văzut ţintuiţi la stâlpul infamiei pentru că îndrăznesc să-şi arboreze steagul, romii, pentru că insistă să emigreze din propria sărăcie, luând cu asalt oraşele apusene, iar cei din urmă pur şi simplu pentru că se bucură de credibilitate în vest.

Cu toţii sunt, ideologic, numai buni de puşi pe rana vie a eşecurilor catastrofale înregistrate de guvernarea USL-istă, în special spre a o acoperi pe cea a incapacităţii cabinetului Ponta de a livra aderarea la Schengen după debandada iniţiată de proprii oameni în justiţie şi în lupta contra corupţiei.

Care, se ştie, constituie baza rapoartelor MCV. În context, o a patra diversiune, întemeiată pe o jumătate de adevăr, a pretins că aderarea la Schengen ar fi o chestiune pur tehnică, ţinând strict de capacitatea asigurării graniţelor externe ale UE. De pildă cea de pe Prut.

Realitatea este că şi UE a văzut, multă vreme, lucrurile astfel, dovadă că, nesăbuiţi şi orbiţi uneori de propria superbie, birocraţii de la Bruxelles nu sunt în nici un caz la adăpost de critici. Abia treptat s-a dumirit Comisia Europeană că nu dispune de pârghii de combatere a derapajelor antidemocratice săvârşite pe bandă rulantă de unele din fostele ţări comuniste recent integrate.

Încât, abuziv în aparenţă, s-a trecut la remedierea situaţiei, amplificându-se valoarea MCV prin transformarea acestui mecanism într-un instrument de repatriere a fiilor rătăciţi în anti-democraţie.

E legitimă această prefacere? Nu e clar. Dar e limpede că, la adăpost de orice diversiuni, inclusiv de cele antigermane, din orice analiză sobră se desprinde o singură concluzie. Şi-anume că, deşi tehnic şi formal poate asigura frontierele, România nu se califică încă pentru aderarea la spaţiul Schengen. Şi nu se va califica nici în decembrie dacă în USL nu va avea loc grabnic o revoluţie democratică. Iar diversiunile nu vor fi demontate şi puse pe dric.