1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Din nou despre fidelitate, Udrea şi România post-băsistă

Petre M. Iancu21 august 2014

Cui prodest schimbarea de macaz a lui Traian Băsescu? De ce insistă preşedintele s-o sprijine pe Elena Udrea? Care sunt cauzele acestei susţineri şi pe cine ar trebui să aleagă românii care ţin la moştenirea lui?

https://p.dw.com/p/1Cyev
Elena Udrea
Elena UdreaImagine: AP

Se poate specula mult şi bine pe tema cauzelor şi motivelor care l-au determinat pe Traian Băsescu să-l abandoneze pe Cristian Diaconescu şi să prefere să se dea pe mâna Elenei Udrea. Odată în plus, un şuvoi de critici s-a abătut asupra preşedintelui în exerciţiu. Ceea ce, din unghiul lui Traian Băsescu, nu e defel o noutate.

Se deplâng locvace ba prostul gust al preşedintelui, ba derapajul său, trădarea legendarului său instinct politic şi dependenţa lui Băsescu „de această femeie frumoasă şi pragmatică”, precum şi incapacitatea lui de a-i vedea limitele. Se regretă prolix slăbiciunea preşedintelui, inaptitudinea sa de a înţelege că Elena Udrea nu ar avea stofa necesară să conducă statul, că nu ar fi capabilă să negocieze cu mai marii acestei lumi. Şi câte şi mai câte.

Dar sunt aceste critici îndreptăţite? Mulţi observatori sagaci şi cu experienţă sunt convinşi că da. E, într-adevăr, greu de conceput din unghiul unor analişti cu o clară orientare meritocratică şi reformistă, ca un preşedinte elogiat tocmai pentru valoarea politicii sale în materie de apărare a statului de drept şi a alianţelor ei occidentale, să dea subit înapoi şi să-şi arunce pe fereastră propria opţiune şi acţiune mai veche.

Una, totuşi, îndelung reflectată. Cu atât mai dificil e să se înţeleagă de ce şeful statului renunţă la sprijinul acordat unui candidat, despre care, ca fost consilier prezidenţial şi ca fost ministru de externe nu se poate bănui că n-ar şti despre ce e vorba în propoziţia despre misiunea prezidenţială. Şi să-i prefere o doamnă bine, dar netrecută prin şcoli înalte şi prea puţin în stare să-şi amelioreze imaginea execrabilă cu care a ştampilat-o massmedia. Băsescu n-a explicat. Spre paguba lui.

Pe de altă parte, incomprehensiunea manifestată faţă de opţiunea prezidenţială, ţine de o mai amplă neînţelegere a personalităţii lui Traian Băsescu. O trăsătură distinctivă a acestei personalităţi a devenit vizibilă abia după accesul lui la preşedinţie, când, covârşit de recunoştinţă pentru propria sa naţiune care-l propulsase la putere, abilul negociator şi sforar politic şi-a aruncat peste bord unele din metehne şi s-a dedicat cu trup şi suflet binelui românilor.

Că avea să-l coste scump această reorientare, care a dus rând pe rând la reforme de piaţă, la condamnarea comunismului, la deschiderea arhivelor Securităţii comuniste, la eliberarea justiţiei de ingerinţe politice şi la consolidarea alianţelor occidentale ale ţării, avea să se constate abia începând din 2007.

Primei tentative de suspendare întreprinse de „structurile” care, după ce-l învinseseră pe Emil Constantinescu s-au simţit trădate, i-a urmat cea de-a doua, din timpul puciului declanşat în 2012. În ambele instanţe Băsescu s-a văzut părăsit de o parte din intelectuali, trecuţi cu arme şi bagaje în tabăra celor aparent mai puternici, dar apărat de loialiştii din structurile de partid pe care le crease şi le condusese mult timp chiar el.

Din unghiul său şi al multor altor români, salvarea preşedintelui a echivalat cu salvarea independenţei justiţiei româneşti, a statului de drept, a parteneriatului occidental al ţării, pe scurt, a României. Iar traducerea şi demiterea lui, dorite cu ardoare şi revendicate isteric de alianţa Ponta-Antenistă, cu trădarea naţiei.

Or, trădat el însuşi frecvent, abandonat uneori din raţiuni de principiu, dar şi pentru te miri ce avantaje personale, Băsescu, un lider care a rezistat masivelor campanii antibăsiste fără să-şi vândă principiile, a ajuns să aprecieze tot mai mult, poate chiar obsesiv, valoarea devotamentului celor puţini care i-au rămas credincioşi.

Cu atât mai puternică trebuie să fie, probabil, aderenţa sa la oameni politici şi de partid a căror preeminentă calitate e tocmai fidelitatea. Dincolo de o atractivitate şi toalete uşor stridente, Elena Udrea nu afişează în exces decât loialitate.

E o însuşire extrem de rară şi demnă de apreciat în politica dâmboviţeană, după cum reiese între altele şi din raporturile extrem de complexe întreţinute de foştii şi de actualul lider al PNL.

În plus, Udrea e, demonstrabil, înzestrată cu net mai multă carismă decât alţi politicieni mai bine pregătiţi moral şi intelectual decât ea. Nu e prin urmare nevoie de explicaţii vulgar psihologizante asociate unor prezumtive opţiuni sexuale ale preşedintelui spre a se înţelege aderenţa lui Băsescu la omul politic Udrea.

Dar este oare această aderenţă bună? Şi dacă da, pentru cine? Dacă vrea să se întoarcă la democraţia originală a epocii Iliescu, la feudalism şi oligarhie, României îi va ajunge un preşedinte Ponta.

Dacă, în schimb, doreşte să devină şi să rămână un stat de drept, cu o justiţie puternică şi independentă, ferm ancorat în sistemul său de alianţe occidentale şi inteligent condus în baza valorilor democraţiei liberale, e clar oricărui observator obiectiv de ce anume ar avea nevoie România. În acest caz i-ar trebui mai degrabă un preşedinte Monica Macovei, decât un preşedinte Elena Udrea. Ar fi bine ca, în privinţa moştenirii sale, ultimul cuvânt să-l aibă nu preşedintele în exerciţiu, ci alegătorii.

În ce-l priveşte, Traian Băsescu îşi încheie mandatul la antipodul manierei în care a debutat în politică. A început la stânga, însoţit de mulţi, care, pe măsură ce a luat-o spre dreapta reformistă l-au părăsit apoi, cotind-o spre adversarii săi încremeniţi în proiectul postcomunist. Îşi încheie acest drum însingurat, cu înşelătoarea certitudine că mizează pe o valoare perenă, precum loialitatea, care, aparent cantonată la cârma PMP, l-ar putea ajuta să-şi fixeze şi să-şi perpetueze moştenirea, determinându-i cândva chiar şi pe adversarii săi cei mai înverşunaţi să-i recunoască meritele enorme în domeniul modernizării României.

Or, partidele sunt ca statele. N-au prieteni, nici iubiţi sau iubite, ci doar interese. Motiv pentru care viziunea prezidenţială păcătuieşte nu atât prin dragoste, cât printr-un incurabil romantism.